Profit & Loss

Cuprul românesc ajunge pe mâinile escrocului Mark Rich, sponsorul lui MRU. Cine sunt cei care preiau Cupru Min

Mediafax:  Cine este în spatele firmei care urma să preia Cupru Min

Firma canadiană Valhalla Resources, ai cărei reprezentanţi au fost numiţi la conducerea Roman Copper, are active de 4,8 milioane dolari canadieni şi nu înregistrează venituri operaţionale, fiind deţinută de McLeod Williams Capital, cu activităţi în finanţarea şi managementul proiectelor miniere.

În raportările financiare ale Valhalla sunt incluse inclusiv cheltuielile cu transportul, cazarea şi masa.

Potrivit informaţiilor afişate pe site-ul bursei de la Toronto, acţiunile Valhalla au fost suspendate de la tranzacţionare la 26 martie, data la care a avut loc licitaţia pentru privatizarea Cupru Min. Într-un anunţ transmis două zile mai târziu, compania notează că acţiunile rămân în continuare suspendate, deoarece Valhalla se pregăteşte să achiziţioneze un proiect minier important.

Anunţurile de la bursă nu fac referiri la Cupru Min sau la România, însă firma are ca obiect de activitate explorarea minieră în România şi Turcia.

Roman Copper Corp. (Roman Copper) a fost înfiinţată în noiembrie 2011 la Toronto de către banca de investiţii Bayfront Capital Partners, pentru a participa la licitaţia cu strigare pentru privatizarea Cupru Min Abrud, cel mai mare producător de cupru din România.

Roman Copper a câştigat la 26 martie licitaţia pentru Cupru Min la un preţ de 200,77 milioane de euro, de 3,5 ori mai mare faţă de preţul de pornire, de 57,3 milioane euro.

Acordul de vânzare nu a fost însă semnat, iar încheierea tranzacţiei este pusă sub semnul întrebării de unele neînţelegeri apărute între partea română şi firma canadiană. Din ultimele declaraţii oficiale ale reprezentanţilor Guvernului român reiese că tranzacţia nu se mai poate încheia, iar procedura de licitaţie va fi reluată.

Michael Williams, Joel Hayes şi Stacy Quinney, directori în cadrul Valhalla, au fost numiţi la conducerea Roman Copper, potrivit unui anunţ transmis marţi de compania din Toronto.

Williams este cofondator la firma canadiană McLeod Williams Capital (McLeod Williams), alături de Robert McLeod, care ocupă de asemenea un post de director în board-ul Valhalla.

Hayes şi Quinney fac afaceri în România de peste un deceniu şi s-au asociat recent cu fosta echipă de la Underworld Resources, formată din Williams, McLeod şi Adrian Fleming – CEO şi membru în boardul director al Valhalla – pentru a identifica şi dezvolta oportunităţi de investiţii miniere în România şi Turcia. Underworld, cu activităţi de explorare în nord-vestul Americii de Nord, a fost preluată în martie 2010 de grupul minier canadian Kinross Gold Corp. pentru 138 milioane de dolari.

Hayes este prezentat pe site-ul Valhalla ca având o experienţă de peste 15 ani în domeniul investiţiilor şi pieţelor de capital din Europa Centrală şi de Est. Înainte de Valhalla, Hayes a fost vicepreşedinte şi director executiv de investiţii la Romanian-American Enterprise Fund (1995-2002), dar şi director şi preşedinte al Policolor SA (1997-2006) şi director general al Frontline Investment Managers (2003-2007).

Quinney locuieşte în Bucureşti din 1996 şi are experienţă în afaceri şi proiecte pe pieţe emergente, ocupându-se din 2003 în principal de sectorul minier, iniţial drept consultant pentru companii americane şi canadiene listate la bursă.

Hayes şi Quinney vorbesc fluent limba română, potrivit site-ului Valhalla.

Williams este descris, pe site-ul companiei, drept o persoană cu numeroase contacte în rândul investitorilor instituţionali şi retail, precum şi în sectorul bancar.

McLeod Williams Capital se prezintă drept o firmă de capital de risc specializată în structurarea, finanţarea şi administrarea de companii miniere de explorare aflate la început de activitate, în vederea sprijinirii proiectelor lor până în faza de dezvoltare, potrivit site-ului companiei canadiene.

Din echipa McLeod Williams fac parte mai mulţi geologi, dar şi tehnicieni şi alţi specialişti, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul companiei.

McLeod Williams Capital (McLeod Williams) nu este listată la bursă, însă companiile din portofoliul grupului sunt tranzacţionate la bursa de la Toronto.

Astfel, McLeod Williams deţine companii de explorare minieră în Alaska – Full Metal Minerals, simbol FMM la bursa de la Toronto şi Full Metal Zinc, indicativ FZ – Carolina de Nord (SUA) şi Mexic (Revolution Resources, RV), Ontario de Nord-Vest, Canada (Entourage Metals, EMT), Krasnoyarsk, Siberia de Vest, Rusia (White Bear Resources, WBR), respectiv România şi Turcia, prin Valhalla Resources, listată la Toronto cu indicativul VH.

Astfel, Valhalla este unul dintre vehiculele McLeod Williams Capital, vizând oportunităţi de explorare minieră în România şi Turcia.

Compania are active totale de 4,8 milioane de dolari canadieni (3,6 milioane euro), potrivit raportului financiar pentru perioada aprilie – decembrie 2011.

În România, Valhalla explorează la Dealul Bratosin (judeţele Hunedoara şi Arad) prin intermediul companiei Transylvania Minerals SRL, controlată prin Valhalla Cipru. La explorarea perimetrului a participat şi gigantul Barrick Gold, în parteneriat cu Valhalla.

Potrivit raportului financiar, compania canadiană avea la sfârşitul anului trecut active de 4,79 milioane dolari canadieni (aproximativ 3,6 milioane euro). Valhalla a înregistrat în perioada aprilie – decembrie 2011, primele nouă luni ale anului fiscal 2011-2012, pierderi de 1,33 milioane dolari canadieni (un milion de euro), în care sunt incluse cheltuieli de circa 85.000 dolari canadieni cu transport, cazare şi masă.

La sfârşitul anului trecut, compania raporta un “deficit” de 7,17 milioane dolari canadieni (5,4 milioane euro).

Valhalla Resources avea totodată lichidităţi de 3 milioane dolari canadieni (2,2 milioane euro), faţă de 474.277 dolari canadieni la finele anului 2010, şi capital de lucru de 2,32 milioane dolari canadieni.

“Compania nu are venituri operaţionale şi a înregistrat o pierdere de 1,33 milioane dolari canadieni în cele nouă luni încheiate la 31 decembrie 2011 (…) Capacitatea companiei de a-şi derula afacerile planificate depinde de posibilitatea de a obţine finanţare adecvată de la creditori, acţionari şi alţi investitori”, se spune în raport.

ZF:  Intrare neaşteptată în cea mai disputată privatizare a anului, Cupru Min: îşi face apariţia Doamna de Cupru

Maria Gherghe, 53 de ani, cumpără prin Ronefer SRL Voluntari tot cuprul de la Cupru Min şi îl vinde în China. Ea a fost funcţionar în Ministerul Metalurgiei şi apoi până în 2000 salariat al Conef, compania care preluase toate exploatările de metale neferoase.

În pofida scandalului uriaş care a apărut ca urmare a privatizării Cupru Min, prin câştigarea de către o companie necunoscută din Canada şi apoi anularea licitaţiei, rămâne un element ignorat până acum: cine este firma care cumpără cuprul de la Cupru Min.

“Principalul client către care S.C. Cupru Min S.A. comercializează concentratul de cupru şi cuprul metalic din concentratul cupros este S.C. RONEFER S.R.L. Voluntari România”, au transmis către ZF reprezentanţii Ministerului Economiei.

Ziarul Financiar a stat de vorbă cu Maria Gherghe, 53 de ani, acţionarul principal al Ronefer, cu 95% din titluri, care a invitat ZF la o discuţie pe marginea afacerilor proprii, dar nu a acceptat să fie fotografiată.

“Nu am nimic de ascuns. O să vă explic de ce o firmă de apartament poate să facă export şi de ce nu este nevoie să am un personal numeros”, spune Maria Gherghe. Întrevederea a avut loc într-un birou dintr-un apartament situat într-un bloc de locuinţe din apropierea pieţei Obor din Bucureşti, fără vreo siglă la intrare. Ea a ajuns prin intermediul firmei Ronefer SRL din Voluntari, pe care o controlează în proporţie de 95%, să preia toată producţia de concentrate de cupru de la Cupru Min, cel mai mare producător de cupru din România, care s-a aflat în ultima vreme în centrul atenţiei datorită procesului de privatizare şi rezervelor de cupru importante pe care le exploatează la Roşia Poieni. De aici s-ar putea extrage circa 0,9 mil. tone de cupru evaluat în prezent la 5,6 miliarde de euro şi 36 de tone de aur, evaluate la 1,5 mld. euro.

Gherghe spune că vinde producţia de la Cupru Min către unii dintre cei mai importanţi traderi internaţionali, precum Trafigura, Marc Rich sau elveţienii de la Werco Trade, iar mai departe concentratele de cupru iau calea Chinei, prin portul Constanţa sau ajung în Bulgaria cu vagoanele. Marc Rich face afaceri de foarte mulţi ani cu România, fiind una dintre figurile cele mai puternice, dar şi controversate din businessul cu metale, cereale sau petrol. La un moment dat a fost acuzat de evaziune fiscală în SUA, dar a fost graţiat de preşedintele Bill Clinton.

Gherghe mai spune că la licitaţiile organizate de Cupru Min pentru vânzarea de concentrate de cupru se lupta cu “bancherii cuprului”, Horia Simu şi Horia Pitulea, care deţineau Cuprom. Horia Simu şi Horia Pitulea sunt doi oameni de afaceri puternici din România care de asemenea au păstrat o prezenţă discretă în acest scandal al privatizării, nedorind să facă comentarii oficiale.

Cei doi, foşti bancheri la Citi­bank, preluaseră în deceniul trecut Cuprom, care prelucra cuprul de la Cupru Min, aflată în reorganizare judi­ciară, de aici şi prezenţa în presă sub numele “bancherii cuprului”. Cei doi foşti bancheri au avut de asemenea şi un contract de asociere cu statul pentru exploatarea Cupru Min.

Firma deţinută de Maria Gherghe, care are şase angajaţi, a înregistrat anul trecut ex­por­turi de 167 mil. lei (39,4 mil. euro), din care 149,3 mil. lei (35,2 mil. euro) au fost reprezentante de concentratele de cupru cum­părate de la Cupru Min, iar restul au fost concentrate de plumb şi cupru preluate de la Acumulatorul Bistriţa şi din zguri de cu­pru.

Ronefer a avut un profit net de 612.000 de euro în 2011, în creştere cu circa 27% faţă de anul precedent. În 2010 compania a avut afaceri de 136 mil. lei (32 mil. euro) şi un profit net de 2 mil. lei (0,4 mil. euro), iar în 2009 afaceri de doar 11,1 milioane de lei şi 1,3 milioane de lei profit net. Creşterea de zece ori a afacerilor din 2010 se explică prin redeschiderea de către Cupru Min a pro­ducţiei şi încetarea contractului de aso­ciere a Cupru Min cu “bancherii” cupru­lui. Cum explică Maria Gherghe faptul că a ajuns să cumpere toată producţia de la Cupru Min?

“Foarte multă vreme nu a interesat pe nimeni de Cupru Min şi probabil că de asta am reuşit eu să iau producţia pentru că nu am pe nimeni în spate şi n-am fost implicată politic cu nimeni. Nu am nevoie de mulţi angajaţi ca să fac exporturi pentru că am contracte încheiate cu firme specializate care se ocupă de transportul mărfii, în ca­mioane şi vagoane, de protejarea riscului pentru variaţia preţului la cupru, de pre­le­varea, inspectarea şi pregătirea probelor şi pen­tru protecţie. Nu este o acti­vi­tate uşoară şi este o responsabilitate foarte mare. Aproa­pe tot timpul sunt pe drumuri şi nu scap de responsabilitatea mărfii decât când aceasta ajunge pe vapor”, spune Maria Gherghe. Ea spune că a avut bani să-şi por­nească o afacere pentru că înainte de Re­voluţie în metalurgia neferoasă erau salarii mari. “Minerii erau cel mai bine plătiţi, mai bine chiar şi decât aviatorii, iar după revoluţie s-a păstrat acest lucru mai ales unde existau sindicate puternice. Eu de exemplu ca stagiar de pe băncile facultăţii câştigam echivalentul a 3.000 de lei înainte de Revoluţie. Legea salarizării din Ro­mânia permitea acest lucru”, îşi amin­teşte Gherghe.

La început lucra ca inginer stagiar la Centrala industrială a metalelor neferoase din Bucureşti (în subordinea Ministerului Industriei), care la Revoluţie s-a desfiinţat şi s-a înfiinţat Departamentul de metale neferoase, iar mai apoi în 1991 s-a tran­sformat în Conef prin hotărâre de guvern.

“Eu lucram atunci ca asistentă a directorului general al Conef, Frumosu Ladislau”, spune Maria Gherghe.

Ea povesteşte că firma Conef, aflată la început în proprietatea statului şi mai apoi a SIF Banat-Crişana, deţinea mare parte din companiile metalurgice româneşti, cum ar fi Alro Slatina (ALR), rafinăriile de cupru de la Baia Mare şi Zlatna (care au fost preluate ulterior de Cuprom) şi care purtau denumirea de Phoenix Baia Mare şi Ampelum Zlatna, producătorul de plumb şi zinc Sometra Copşa Mică, Alor Oradea, care prelucra bauxita din minele româneşti şi din import şi le transforma în alumină pentru combinatul de la Slatina, şi Laromet, care producea tablă şi bandă de cupru şi alamă.

“Am fost în consiliul de administraţie şi ca reprezentant în AGA al multora dintre aceste companii. Pe atunci eu mă ocupam de elaborarea unei strategii a metalurgiei neferoase”, spune Maria Gherghe.

Ea povesteşte că Phoenix dispunea de o tehnologie mai bună şi rafina cuprul în proporţie de 90%, în timp ce Ampelum nu putea să prelucreze cuprul decât până la stadiul de cupru convertizor, rafinat în proporţie de 70% -80%, iar după aceea era vândut la Phoenix care-l transforma în cupru electro, cel care de altfel este cotat pe bursa internaţională.

“Fabricile care prelucrau concentratele de cupru s-au închis din cauza variaţiilor mari ale preţului la cupru în condiţiile în care costurile la energie şi la gaze au fost numai în creştere. Au fost perioade şi când preţul la cupru a coborât la 1.200 de dolari/tonă şi când a atins şi 10.000 de dolari/tonă, anul trecut. Ampelum, care avea o tehnologie veche, pe bază de topire pe vatră, a fost prima fabrică care s-a închis după Revoluţie. Phoenix era un mare consumator de gaze, al cărui preţ tot creştea, şi din cauza preţului mic la cupru s-a închis”, îşi aminteşte Maria Gherghe.

În anul 2000 a părăsit Conef după ce SIF Banat-Crişana a vândut pachetul de control al companiei către Marco International, astăzi parte a grupului Vimetco cu acţionari ruşi.

“Atunci tot managementul şi-a dat demisia, iar pentru că nu mai aveam de lucru m-am gândit să-mi fac o afacere (Ronefer – n.red.). Remin Baia Mare au fost mai deschişi şi au făcut export, după ce s-au închis rafinăriile din România, însă Cupru Min ajunsese să acumuleze datorii mari. Pentru că lucrasem în domeniu şi îi cunoşteam foarte bine pe cei de pe piaţa internaţională care se ocupă cu comerţul cu cupru m-am dus la Cupru Min. În 2002 am participat la prima licitaţie pentru concentratele de cupru ale Cupru Min, la care mai luau parte Cuprom sau Energomineral şi Metanef, fostă camera de comerţ din cadrul Conef. Avantajul meu a fost că eu am costuri foarte mici şi întotdeauna am putut să ofer un preţ mai mare”, spune Maria Gherghe.

În 2006 statul a încheiat cu consorţiul Cuprom, Energomineral şi Ipronef un contract de asociere, prin care statul practic închiria activitatea Cupru Min, timp în care Ronefer nu a mai cumpărat concentrate, acestea fiind vândute de consorţiu tot la export.

În 2008 Cuprom a intrat în insol­venţă iar preţul scăzut al cu­prului nu a permis Cupru Min să-şi continue activitatea, însă din anul 2009, odată cu revenirea pre­ţu­lui la cupru, aceasta s-a redeschis şi de la acea vreme prin Ronefer s-a co­mercializat toată producţia de con­centrate a companiei, con­ducând la o creş­tere pu­ternică a afa­cerilor so­cietăţii.

Ce spune despre privatizarea Cupru Min?

Roman Copper Corp, un vehicul înfiinţat de Bayfront Capital Partners, a oferit 200,8 milioane de euro la licitaţie pe 100% din ac­ţiunile Cupru Min, dar în final a fost descalificată pentru că nu a făcut dovada banilor necesari reali­zării in­vestiţiilor de mediu, de 32 mil. euro.

“Pe vremea când lucram în Ministerul Metalurgiei nu era firmă care să nu-i fie veri­ficată bonitatea. În mod normal Serviciul de Informaţii ar fi trebuit să verifice toate firmele care au participat la licitaţia Cupru Min. Nu mă aşteptam să participe cineva la licitaţie pentru că nimeni nu era interesat până atunci de companie”, spune Gherghe. Ea a mai precizat că dacă statul ar permite Cupru Min să păstreze pro­fitul în loc să-l distribuie ca dividende firma şi-ar putea plăti datoriile, o altă opţiune fiind ca statul să includă datoriile la Electrica în capitaluri pentru ca aceasta să devină eligibilă pentru atragerea de fonduri euro­pene în vederea realizării de investiţii pentru dezvoltarea activităţii prin forţe proprii.

Alte date de la Registrul Comerţului arată că Maria Gherghe a avut relaţii de afaceri cu Emanoil Savin, primarul staţiunii Buşteni, un om cu multe conexiuni şi bu­sinessul şi politica autohtonă, şi cu Nae Nicu­lae, un om de afaceri din Voluntari implicat în activităţi imobiliare, apropiat de Gigi Becali.

Maria Gherghe a fost acţionar cu 5% din acţiuni la firma Acumulatorul Trading (companie între timp radiată de la Registrul Comerţului) la care Nae Niculae deţinea 40% din acţiuni şi Emanoil Savin, primarul staţiunii Buşteni, avea o participaţie de 40% din acţiuni. Nae Niculae a fost acţionarul majoritar la întreprinderea Acumulatorul din Pante­limon.

Până când se va afla cine a fost în spatele Bayfront, premierul Ungureanu şi ministrul economiei Lucian Bode discută cum să reia privatizarea şi când. Înte timp Roman Cooper şi Bayfront spun că sunt dispuse să semneze afacerea Cupru Min şi şi-au numit un şef pe România, Joel Hayes, fost şef la Fondul Româno-American de Investiţii şi rezident în România din 1995.

cronicaromana.com: Marc Rich. Lecții de istorie

Biografia lui Marc David Reich (acesta este numele real al lui Marc Rich) constituie un subiect complicat din cauza lipsei datelor exacte cu privire la circumstanțele reale ale unor situații. Printre datele relativ certe se numără ziua și anul nașterii (18 decembrie 1934) și anul emigrării familiei Reich în SUA: 1940. Tânărul talentat a ajuns rapid în sfera financiară și a început să lucreze pentru compania Philipp Brothers care în acea perioadă era un jucător deosebit de important în piața metalelor. Primul ”tun” major a fost dat de Rich după revoluția cubaneză când acesta a reușit să convingă noul regim să nu renunțe la contractele de livrare de nichel și cupru încheiate de fostul guvern, ba chiar a obținut și o îmbunătățire substanțială a condițiilor contractuale. Pentru persoane avizate biografia lui Rich din acest moment începe să capete caracteristici evidente, iar persoanelor mai puțin avizate le recomandăm să se gândească care era posibilitatea ca un afacerist ”american” să plece la negocieri cu regimul comunist din Cuba fără a semna niște angajamente prealabile față de niște instituții competente.

Activitatea ulterioară a lui Marc Rich este constituită de un șir de tranzacții, scheme și ”donații” pentru decidenți din conducerea țărilor cu care la nivel oficial nu se putea negocia. Unul dintre aspectele care a contribuit la ascensiunea ulterioară a lui Rich a fost o căsătorie fericită cu Denisa Joy Aisenberg, fiica unui important afacerist american, deținător al brand-ului de încălțăminte Florsheim. Printre reușitele sale cele mai notabile a fost crearea unei scheme de barter cu guvernul iranian în 1974 care a pus bazele câtorva operațiuni ulterioare. Biografii oficiali ai lui Rich atrag atenția asupra faptului că multe dintre tranzacțiile acestuia au atras nemulțumirea oficială a autorităților. De fapt, pentru Rich, aceste manifestări de ”nemulțumire oficială”, dar fără consecințe reale, au fost cea mai bună reclamă pentru a câștiga încrederea oficialilor iranieni, nord-coreeni și sovietici. În perioada Războiului Rece acțiuni mult mai inocente decât cele practicate de Rich au fost sancționate de Washington prin măsuri extrem de dure (și nu ne referim la acuzații formale sau procese în justiție) și faptul că Rich a putut lucra fără nicio problemă reală timp de mai multe decenii lasă doar două explicații posibile: fie toate acțiunile au avut o aprobare la nivelul cel mai înalt al ierarhiei americane, fie ierarhia americană a fost penetrată atât de adânc de ”prietenii lui Rich” încât nicio structură din cadrul puterii de stat nu a avut curajul sau posibilitatea de a acționa împotriva lui Rich.

Interacțiunea între Marc David Reich și reprezentanții URSS este un excelent exemplu de corupere instituționalizată. Se poate spune că Marc Rich a fost una dintre cele mai eficiente arme care au fost folosite împotriva URSS și că înfrângerea Uniunii Sovietice în Războiul Rece se datorează într-o mare măsură acestui afacerist ”american” și altor persoane care acționau după aceeași schemă. Rich lucra după o metodă simplă și clară: oferea sovieticilor prilej pentru întâlnire, sugerând o posibilă ”cooptare” și apoi transforma această întâlnire într-o demonstrație a beneficiilor pe care le putea obține colonelul X dacă era deschis la cooperare. Iată cum descrie aceste metode, directorul cooperativei Istok, Artemii Tarasov: ”pentru mine a fost închiriat un lux într-unul dintre hotelurile de fițe de la Londra. Mă plimbam cu un iaht cu o orchestră care cânta pentru mine, iar noaptea oamenii lui Rich mă duceau la cluburi și puteam alege orice dansatoare, oricâte dintre ele, Rich plătea pentru tot.” Unul dintre aspectele deosebit de interesante constă în faptul că nu se încerca vreo exploatare informativă vizibilă a oficialilor sovietici, ci doar tranzacții economice care aduceau ”beneficii individuale” tuturor părților implicate. După câțiva ani de activitate, Marc Rich a creat o situație în care foarte mulți oficiali sovietici, inclusiv ministrul industriei alimentare al URSS, aveau active în străinătate, inclusiv conturi, acțiuni, vile, apartamente, autoturisme de lux, amante etc. La momentul în care URSS a devenit vulnerabil din cauza conjuncturii economice nefavorabile, o bună parte dintre conducătorii și membrii marcanți ai structurilor informative și administrative nu s-au raliat să-și apere țara, ci au profitat de oportunitate să distrugă sistemul care i-a creat pentru a putea utiliza în mod deschis activele pe care le-au agonisit în străinătate. O parte dintre aceste personaje au format clasa politică rusă de după 1990, iar altă parte au format oligarhia post-sovietică care a prăduit resursele naturale și industria din Rusia. Dacă analizăm atent evoluția României din ultimii douăzeci de ani, există suficiente motive să credem că în România s-a aplicat aceeași schemă.

Pentru Rich, căderea URSS a constituit o mare oportunitate. Oportunitatea a fost evidentă: un imperiu întreg era în ruine și putea fi jefuit fără vreo rezistență din partea puterii de stat. Prietenii lui Rich conduceau Rusia. Serviciul informațional al biroului de la Moscova al companiei Marc Rich AG era condus (absolut oficial) de Ghenadi Ivannushkin ex-general KGB și fostul consul sovietic de la Geneva. Compania elvețiană a lui Rich avea posibilitatea să proceseze bauxită fără a plăti taxe și fără a plăti aproape nimic pentru serviciile de procesare. La începutul anilor ’90, companiile afaceristului ”american” controlau o treime din piața mondială de aluminiu, iar prima generație de oligarhi ruși: frații Cherny, frații Ruben, Oleg Deripaska etc au fost ”creați” de Rich. Din considerente de imagine, Marc Rich AG s-a redenumit Glencore și a devenit o respectabilă companie specializată în tranzacții cu resurse minerale și energetice. Glencore a continuat să dețină controlul aproape exclusiv asupra tranzacțiilor cu aluminiu și alte metale, devenind proprietarul câtorva combinate metalurgice: combinatul de la Cheliabinsk, Dalpolymetall etc. Totodată a fost penetrată piața petrolului: Glencore a fost compania care a intermediat toate exporturile companiei YUKOS deținută de Mikhail Khodorkovski, iar apoi companiile lui Rich au obținut controlul asupra câtorva companii petroliere: Russneft, Varieganneft, Ulyanovsk Neft, Ulyanovsk-Naft etc. Glencore a devenit la un moment dat jucătorul dominant din piața petrolului din Rusia. Descreșterea influenței Glencore și a tuturor prietenilor lui MarcRich în Rusia este legată de acțiunile lui Vladimir Putin. ”Afacerile noastre se evaporau văzând cu ochii” își amintește avocatul biroului de la Moscova al companiei Glencore. După ce YUKOS a fost dezmembrat și renaționalizat, iar Khodorkovski a ajuns după gratii, Glencore a rămas fără o importantă sursă de petrol. Majoritatea oligarhilor din sfera metalurgică au plecat la Londra, iar afacerile lor au ajuns fie în mâna statului, fie sub controlul oligarhilor care s-au conformat cu directivele primite de la Kremlin. ”Am fost puși în fața următoarei probleme: trebuie să creăm propria rețea de export și să nu mai fim dependenți de intermediari”, a recunoscut managerul grupului Rusal (cel mai mare producător de aluminiu din Rusia) Alexander Bulygin. Partenerii lui Rich din industria petrolieră au fost învinuiți de evaziune fiscală și toți au preferat să-și vândă companiile statului rus, iar unica sursă de aprovizionare pentru Glencore au rămas licitațiile pe care le desfășoară companiile locale din ”liga a II-a și a III-a” a industriei petroliere. În schimb, în România europeană, companiile lui Marc Rich se simt mult mai bine și controlează (direct sau indirect) părți semnificative din piața aluminiului și piața grâului.

Povestea condamnării și grațierii ulterioare a lui Rich este un exemplu clasic de heterogenitate a structurilor de forță din SUA. Pe de o parte, ”afaceristul” a fost extrem de util în lupta contra URSS, dar pe de altă parte, el și-a creat foarte mulți dușmani, mai ales în industria petrolieră. ”Cele 7 surori” (Exxon, Shell, BP…) care controlează industria petrolieră vestică au pierdut foarte mulți bani din cauza activității lui Rich, dar nu au putut să facă ceva mai semnificativ decât să-i blocheze accesul în SUA, iar tentativele de a-l trage la răspundere pentru evaziune fiscală prin intermediul Interpol au fost anemice și ineficiente. Șeful Glencore nici nu a avut nevoie să ducă o viață de fugar, ci a dus o viață de lux în Elveția, conducând nestingherit imperiul economic pe care l-a construit. După cum se știe, cererea de grațiere a lui Marc Rich a fost semnată de: Ehud Barak (premier israelian), Abraham Foxman (președintele ADL, cea mai puternică organizație de lobby israelian), Shimon Peres (ministrul de externe israelian), Shabtai Shavit (ex-șef Mossad, care a recunoscut că Rich a ajutat Mossad-ul în repetate rânduri) și alte personalități marcante. Bill Clinton a semnat grațierea lui, declarând că a fost convins că Rich nu a încălcat legislația americană.

Teoretic, o asemenea persoană ar părea absolut invulnerabilă în lupta cu statul, dar lichidarea filialei rusești a imperiului lui Rich demonstrează fără echivoc că lupta cu asemenea personaje influente poate fi câștigată.

Recent, Vladimir Putin a dat încă o dovadă a faptului că aripa patriotică a serviciilor ruse nu neglijează experiența acumulată. Tuturor persoanelor care lucrează pentru serviciile de informații, inclusiv rudelor și afinilor acestora, le-a fost acordat un termen de o lună pentru prezentarea unui raport complet despre orice active, conturi, proprietăți etc deținute în afara țării și un termen de 12 luni pentru a lichida aceste active. Termenul este stabilit printr-un ordin oficial al conducerii FSB și a altor servicii pentru ca angajaților să le fie clar cum va fi sancționată nesupunerea. Aceeași regulă se aplică pentru tot aparatul administrativ al companiilor de stat. Mai mult decât atât, începând cu 1 martie toate companiile de stat sunt obligate să depună la guvern lista beneficiarilor finali (persoanelor fizice) ale tuturor agenților economici cu care lucrează, excluzându-se astfel posibilitatea legală de a mai încheia contracte cu companii deținute de rude sau companii offshore. Se observă aplicarea ”metodei Abramovich” la scară largă: banii nu se expropriază, dar banii trebuie să aibă o proveniență transparentă și să fie sub controlul statului, evitându-se astfel situații în care alte structuri pot avea influență nedorită asupra securității și economiei naționale.

bataiosu.wordpress.com: Biografia secretă a evreului sionist Mihai Răzvan Ungureanu, acuzat că ar fi agentul unui serviciu secret străin (I)

Plecarea spre zări iudaice a lui Ungureanu s-a petrecut într-adevăr din perioada 1990-1991, pe banii unui mare magnat evreu mondial, binecunoscut colaborator al Mossad-ului, Mark Rich, care la acea vreme acţiona în industria petrolieră românească cu firma Total Mark Rich, prin bunăvoinţa guvernului Petre Roman. Aşa se face că din 1992 este deţinătorul “bursei de merit Mark Rich” (din cadrul “Academiei Regale de Ştinţe” din Marea Britanie), şi absolvă “Mark Rich” Royal Society, la St. Cross College Fellowship Centre for Jewish and Hebrw Studies, din cadrul St. Cross College – University of Oxford. Astfel, pe banii unui escroc internaţional, în 1993 Ungureanu şi-a luat masteratul la St. Cross College al University of Oxford în St. Cross College – University of Oxford, iar în 1997 s-a înscris şi a devenit membru al European Association for Jewish Studies din Oxford, ceea ce-l ajută ca din 1998 să devină Senior Fellow al Oxford Centre for Jewish and Hebrw Studies, St. Cross College al Universităţii Oxford, iar din 2002 intră în board-ul administrativ al New Europe College din Bucureşti.

Preşedinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, a anunţat luni naţionalizarea YPF, cel mai important producător de petrol din ţară, preluând pachetul de acţiuni majoritare deţinut de grupul spaniol Repsol, după dispute între administraţie şi companie privind scăderea producţiei şi programul de investiţii.

Oficial, decizia a fost luată pentru a creşte producţia de petrol a ţării. YPF, unde guvernul central va controla de acum înainte 51% din acţiuni, iar administraţiile regionale – 49%, era deţinută până în prezent de compania energetică spaniolă Repsol YPF.

Directorul general al YPF a fost înlocuit cu ministrul Planificării, Julio De Vido, iar administraţia prezidenţială va trimite Congresului un proiect de lege privind naţionalizarea unei participaţii de 51% la companie.

Preşedintele Fernandez controlează majoritatea în legislativ.

Acţiunile Repsol s-au prăbuşit marţi dimineaţa la Madrid cu până la 9%, cea mai puternică scădere din ultimii trei ani.

Exproprierea a creat deja tensiuni mari în relaţia cu Spania şi cu Uniunea Europeană. Guvernul spaniol a anunţat marţi că va lua “măsuri decisive” împotriva Argentinei în următoarele zile. UE a condamnat şi ea intenţia Argentinei.

“Guvernul spaniol pregăteşte măsuri care vor fi anunţate în următoarele zile. Acestea vor fi clare şi decisive”, a spus ministrul spaniol al Industriei, Jose Manuel Soria.

Repsol deţine 57,4% din acţiunile YPF, participaţie evaluată la finele anului trecut la 4,1 miliarde euro, a anunţat grupul spaniol într-un comunicat transmis bursei.

Divizia argentiniană a generat anul trecut 21% din profitul Repsol şi a reprezentat destinaţia a 34% din bugetul de investiţii al grupului.

Repsol a adăugat că are de recuperat 1,54 miliarde euro de la Grupo Petersen, al doilea acţionar al YPF după mărimea participaţiei.

Compania spaniolă a calificat decizia administraţiei argentiniene drept “vădit ilegală” şi a anunţat că va lua toate măsurile legale.

Decizia pică într-un moment cum nu se poate mai prost pentru Repsol şi Spania, care e răvăşită de criză. Este un semnal de alarmă şi pentru Telefonica (operator telecom), dar şi pentru alte companii spaniole care au investit mult în Argentina şi depind de profiturile realizate în America Latină.

Argentina a naţionalizat şi compania aeriană argentiniană, dar şi fondurile de pensii.

Mai întâi să vedem ce reprezină ziua de 15 martie pentru ungurii din Ungaria şi etnicii maghiari minoritari din alte ţări. La această dată a fost declanşată Revoluţia de la 1848 din Ungaria, iar Dieta ungară întrunită la Pojon, în această zi, a decretat independenţa Ungariei faţă de Imperiul Habsburgic. În programul revoluţiei, la punctul 12, era prevăzută unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se consulte voinţa românilor covârşitor majoritari. Era vorba despre o unire forţată! Anul 1848 este cunoscut în istorie ca „primăvara popoarelor” întrucât de la un capăt la altul al Europei naţiunile subjugate de un regim feudal retrograd se ridicaseră la luptă pentru libertate şi emancipare naţională. Aşa au făcut şi ungurii din Împeriul Habsburgic prin revoluţia declanşată la 15 martie, dar până la un punct.

Deşi revoluţionarii unguri proclamau principiile general valabile ale revoluţiei europene de la 1848, cum au fost libertăţile sociale şi naţionale, desfiinţarea iobăgiei etc., ei au urmărit realizarea acestor deziderate numai pentru maghiari nu şi pentru celelalte naţiuni, ca de pildă românii, rămânând tributari ideologiei hungarismului expansionist, exclusivist şi şovin. Ca atare, la acel moment, revoluţionarii unguri urmărind desprinderea Ungariei de habsburgi intenţionau realizarea unui imperiu ungar, de fapt transpunerea în practică a hugarismului prin constituirea Ungariei Mari, în cadrul căreia deznaţionalizarea românilor prin continuarea maghiarizării s-ar fi derulat într-un ritm dramatic! Datorită punctului 12 al programului revoluţiei maghiare, aceasta a încetat să mai fie o revoluţie şi s-a transformat într-o contrarevoluţie, într-un război îndreptat împotriva românilor ardeleni care nu doreau unirea Transilvaniei cu Ungaria şi acţionau pentru salvarea naţiunii lor!

Ce reprezintă, însă, 15 martie 1848 pentru români? În cadrul Adunării Naţionale de la Blaj, din 3/5 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii, contrar programului revoluţionar maghiar, românii cer recunoaşterea naţiunii române şi se declară împotriva unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria şi, mai mult, aduc la cunoştiinţa Europei crezul lor politic şi naţional: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !”, adică cu celelalte teritorii româneşti. Împotrivirea românilor, la unirea savamolnică a Transilvaniei cu Ungaria, a declanşat din partea Ungariei „revoluţionare” războiul contra românilor din Transilvania. Acest război, purtat de cele mai multe ori mişeleşte de unguri, a fost pierdut de aceştia. Dar preţul plătit de români a fost enorm: peste 40.000 mii de români ucişi, peste 300 de sate locuite de români arse şi şterse de pe faţa pământului, sute de crime odioase şi barbare care nu puteau să-şi aibă locul într-o Europă plecată pe drumul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, la care ungurii dar şi maghiarii minoritari din Transilvania s-au dedat şi se vor mai deda şi în secolul următor, XX. Toate acestea au fost săvârşite asupra a peste 100 de preoţi ortodocşi români spânzuraţi, la ele adăugându-se schingiuiri, incendieri a unor comunităţi întregi de români, execuţii ale „tribunalelor de sânge” destinate uciderii a cât mai mulţi români. Este suficient să amintim între aceste crime atavice, proprii mai de grabă unor populaţii migratoare venite nu se ştie de unde pe continentul european, uciderea laşă, mişelească şi dezonorantă pentru totodeauna de către acei aşa zişi revoluţionari maghiari, a prefectului Zarandului, Ioan Buteanu, marele erou martir al Revoluţiei paşoptiste transilvănene, a marelui umanist european sas Stephan Ludwig Roth şi a tribunului erou Samuil Farago, al cărui trup a fost tăiat şi sfâşiat în bucăţi! Prin recurgerea la astfel de mârşăvii „revoluţia maghiară” a compromis tot ceea ce însemna libertate, demnitate şi progres.

În esenţă, iată ce reprezintă 15 martie 1848 pentru români, acele crime şi nenorociri făcute de unguri şi maghiari, fără deosebire de apartenenţa socială, asupra românilor majoritari din Transilvania care s-au opus deznaţionalizării prin maghiarizare forţată. Această dată este una de tristă amintire pentru români datorită evenimentelor tragice la care a fost supus poporul român. Ca atare, nu este de mirare că sărbătorirea ei de către maghiari în România, ocazie cu care se recurge şi la numeroase lozinci antiromâneşti, segregaţioniste, autonomist-teritoriale, generează indignare, revoltă şi resentimente antimaghiare. În situaţii de acest gen ar fi necesar ca maghiarii şi secuii din România să dovedească respect faţă de o problemă atât de sensibilă, dar în schimb aceştia mai au neobrăzarea să solicite statului român şi „declararea zilei de 15 martie ca zi nelucrătoare în Transilvania”! Nu ne mai miră nimic, din moment ce nu mai departe de anul trecut etnici minoritari maghiari şi secui au sărbătorit ocupaţia horthystă din Transilvania de nord-vest! Dacă mai amintim că Ziua Naţională a României, 1 Decembrie, este sărbătorită de aceşti indivizi cu banderole negre la mâini, iar unii dintre ei au solicitat autorităţilor statului chiar schimbarea acestei zile cu alta, pentru a nu-i mai „ofensa” pe ei, maghiarii, avem tabloul complet al tupeului, obrăzniciei nemăsurate şi antiromânismului ce-i caracterizează pe toţi aceştia! Material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu, Foaie Nationala

O interesantă analiză a evenimentelor de la Bucureşti. Personal nu sunt de acord cu toate afirmaţiile , dar analiza e destul de lucidă şi de realistă , punctând unele aspecte esenţiale.

Preluare de la Cronica Română : http://cronicaromana.com/2012/01/16/editorial-revolutia-lichelelor/

Pentru un observator care nu a văzut îndeaproape o “revoluţie colorată”, ce­ea ce se petrece la Bu­cureşti poate părea un “protest al oamenilor răbdători”, “o răbufnire a societăţii civile” sau “o acţiune în stil indignados”. Pentru niş­te observatori care au văzut în­de­a­proa­pe câteva “revoluţii colorate”, in­clusiv din spaţiul ex-sovietic, ceea ce se pe­trece la Bucureşti nu poate fi ca­talogat drept altceva decât o tentativă jenant de stângace de a reproduce un algoritm adus din exterior, dar neînţeles de către cei care încearcă să-l im­ple­menteze.
Situaţia ultimelor zile reproduce sche­ma “implementării accelerate a unui regim democratic” descrisă în “ma­nualele” scrise de cunoscutul specialist american Gene Sharp. În cazul protestelor de la Bucureşti asistăm la o situaţie paradoxală, în care de pe ambele părţi ale baricadelor politice şi stradale se află personaje cu pregătire americană şi ambele tabere mizează pe sprijin extern. Se vede clar că elita politică de la Bucureşti este divizată şi conducerea PD-L l-a trădat pe pre­şe­din­tele Băsescu, lăsându-l aproape sin­gur îm­potriva unei tentative de schimbare a regimului. Este clar că organizatorii pro­testelor au mizat pe un succes ră­sunător şi acum liderii PD-L se află într-o situaţie deosebit de dificilă, ei devenind ţinte sigure pentru represalii ulterioare din partea loialiştilor băse­s­cieni. Orice ar face, liderii PD-L care s-au făcut nevăzuţi în perioada de criză nu vor mai fi iertaţi. Judecând după comportamentul liderilor opo­ziţiei politice, se poate spune că nici ei nu prea cred în succesul operaţiunii de răsturnare a regimului lui Traian Băsescu şi sunt uimiţi de lipsa spriji­nului exterior care să influenţeze în mod semnificativ raportul de forţe pe plan intern.
Pentru a face o analiză coerentă a situaţiei create merită să facem câteva observaţii de ordin tehnic.
1. Protestele au urmat algoritmul clasic prin care se urmăreşte iniţierea unui avânt protestatar pe baza unui motiv concret şi, ulterior, “genera­li­za­rea” acestor proteste în vederea schim­bării regimului politic. De cele mai multe ori, organizatorii “revoluţiilor co­lorate” utilizează pretextul unor pre­su­puse (sau reale) falsificări ale ale­ge­ri­lor, dar ca pretext poate servi aproa­pe orice, începând de la presupuse abuzuri ale forţelor de ordine (Libia) şi terminând cu conflicte de muncă (Ka­zahstan). În cazul României s-a uti­lizat la maxim pretextul “privatizării serviciilor de ambulanţă” ceea ce nu este altceva decât o manipulare informaţională grosolană. Invităm pe toţi care nu sunt de acord cu această apreciere să arate concret (articol, paragraf, pro­po­ziţie) o asemenea prevedere în pro­iec­tul legislativ propus de comisia pre­zidenţială. Preşedintele a procedat absolut corect din punct de vedere tehnic atunci când a retras proiectul modificărilor legislative, reducând astfel posibilitatea organizatorilor pro­tes­telor de a coopta mai mulţi susţinători şi forţându-i să treacă accelerat la re­orientarea protestelor pe făgaş strict politic. Evident, tentativa de a reforma sistemul sanitar a fost întreprinsă la un moment greşit şi a avut o susţinere in­formaţională absolut execrabilă. Pre­supunem că cei responsabili de aceas­tă operaţiune au fost demişi pentru că sunt fie incompetenţi şi irecuperabili din punct de vedere intelectual sau au acţionat în interesul oponenţilor po­litici ai preşedintelui. Pe cei care consideră că reforma sistemului sanitar a fost întreprinsă pentru facilitarea furtului banilor publici de către “baronii PD-L din sănătate” îi invităm să gă­seas­că prevederile din actuala lege care îi opresc pe zişii “baroni” de la fur­tul banilor publici şi îi invităm să se gândească dacă nu cumva starea de­plo­rabilă a sistemului de sănătate ara­tă că acolo deja se fură practic tot ce se poate fura. Modificarea sistemului sanitar ar fi dus doar la reorientarea flu­xurilor financiare, şi aceasta era mi­za conflictului din jurul iniţiativei le­gislative prezidenţiale.

2. Protestele au beneficiat de sprijin informaţional masiv din partea unor structuri de media care au participat activ la răspândirea dezinformării şi au creat o imagine foarte favorabilă a protestelor. Din perspectiva unui specialist în manipulările mediatice, tentativele de a convinge populaţia să iasă în stradă erau foarte evidente şi au fost făcute sârguincios, dar fără o pricepere tehnică deo­se­bită. “An­te­ne­le”, Realitatea TV şi RTV preferau să transmită imagini filmate sub unghiuri verticale (0 grade sau 15 grade) care creează impresia vizuală a unei mul­ţimi mari, chiar şi în condiţiile în care este filmat doar un grup dispersat de oa­meni. Periodic, se lan­sau ştiri des­pre mii de protestatari care vin la Bu­cu­reşti din alte oraşe sau mii de studenţi care vin să se alăture protesta­tarilor din Piaţa Uni­ver­si­tăţii. Ulterior, aceste ştiri nu obţineau nicio confirmare, dar în condiţiile unei operaţiuni de manipulare informaţională este foarte important ca per­soanele care se gândesc la participarea la proteste să simtă că nu sunt singure şi că, de fapt, la proteste deja participă un număr mare de persoa­ne. Mesajele transmise de invitaţii din studiourile TV aveau un subtext clar: puterea se teme de pro­testatari şi pu­terea este lipsită de legitimitate. În li­te­ratura de specialita­te, acest proce­deu se numeşte “transfe­rul legitimităţii” şi constă în crearea unei impresii că autoritatea legitimă se află în mâinile protestatarilor, iar statul nu mai are nicio autoritate în afara celei formale. Specialiştii cunosc un aspect interesant al psihicului uman, aspect pe ca­re îl avem în co­mun cu cimpanzeii şi alte primate: per­cepţia autorităţii la nivel individual este legată de comportamentul indivizilor din jur şi nu de o apreciere obiectivă a realităţii. În cazul “revo­luţiilor colorate”, acest aspect este fo­losit în felul următor: individului i se sugerează în repetate rânduri faptul că cei care deţin pu­terea formală în stat nu mai au autoritate reală, iar cei care reprezintă sau sunt asociaţi cu pro­testele sunt trataţi cu reverenţa şi res­pectul rezervat persoanelor care deţin autoritatea reală. Această teh­nică se realizează prin sugestii verbale şi non-verbale, sco­pul final fiind spargerea barierei psihologice care îi împiedică pe indivizi să intre în conflict deschis cu autorita­tea.

Spargerea acestei ba­riere psiholo­gice la nivelul maselor populare este necesară pentru a ob­ţine o participare activă a populaţiei la proteste. În cazul situaţiei de la Bucureşti, tentativa unui “transfer de autoritate” a exis­tat, dar a eşuat la­mentabil din câteva motive printre care se numără lipsa de pricepere din partea specialiştilor autohtoni în ma­nipularea mediatică şi lipsa unui lider vizibil, carismatic şi îndeajuns de curajos să-şi asume rolul de “recipient” al “transferului de au­toritate”. Lideri noi nu există, liderii actuali s-au eschivat de la participare activă (Vic­tor Ponta a fugit la Stras­bourg, iar Crin Antonescu este agitat verbal şi impotent organizaţional), iar liderii din garda veche s-au făcut ne­văzuţi sau s-au internat de urgenţă. În stil clasic securistic, liderii opoziţiei îşi doresc ca “revoluţia” să fie făcută de altcineva, iar ei să participe doar la împărţirea ulterioară a ciolanului bu­getar. Avem o simpatie nulă faţă de personaje gen Yushchenko, Saakash­vili sau Yusuf al-Qaradawi, dar aceşti lideri au avut decenţa să stea în frig  împreună cu protestatarii şi să respire gaz lacrimogen împreună cu ei. Li­de­rii opoziţiei româneşti preferă să vadă “protestele” în confortul unei camere de hotel de la Strasbourg sau al unei vile de protocol, ceea ce îi descalifică total din punct de vedere profesional.

3. Este evident că protestatarii au căutat în mod intenţionat confruntă­rile violente cu forţele de ordine. Fie­care “revoluţie colorată” are nevoie de victime, de morţi şi răniţi care “să dea bine pe sticlă” şi să devină simboluri mediatice cu rol de martiri ai luptei împotriva regimului. De fiecare dată, protestatarii violenţi provin din rândul unor organizaţii formale sau in­formale de tineret şi au o anumită pre­gătire în domeniul luptelor de stradă. Ideea de a folosi galeriile echi­pelor de fotbal în calitate de “trupe de şoc” ale revoluţiilor colorate nu este nouă şi a mai fost pusă în practică la Kiev şi la Belgrad, însă în cazul Ro­mâ­niei există o particularitate interesantă. În cadrul operaţiunilor similare din alte ţări, ultraşii erau doar “vârful de lance”, în timp ce nucleul dur al protestatarilor era format în mare mă­sură de membrii unor organizaţii de tineret cu caracter po­litic sau social (“Otpor!” din Serbia, “Kmara” din Geor­gia, “Pora” din Ucra­i­na, aripa tâ­nără a “fraţilor musulmani” din Egipt etc), dar la Bucureşti nucleul protestatarilor a fost format chiar din ultraşi, conducând la o auto­discreditare a pro­testelor. Opoziţia nu are organizaţii viabile de tineret deoarece banii care s-au alocat pentru dezvoltarea acestora s-au redirecţionat sistematic spre buzunare individuale, iar acum opozi­ţia plăteşte pentru această strategie defectuoasă. Motivul pentru care sunt folosite galeriile echipelor de fotbal este simplu: galeriile sunt bine organi­zate, iar coordonatorii acestora sunt controlaţi ferm de către personaje cu legături strânse în cadrul serviciilor secrete. Faptul că o parte importantă a serviciilor a parti­cipat la organizarea acestei operaţi­uni este evident din spri­jinul acordat protestelor de către “unitatea informaţională” infiltrată în media, din com­plicitatea tacită sau activă a organizaţiilor media (B1, TVR etc.) care, teoretic, ar trebui să spriji­ne poziţia preşedintelui, din comportamentul li­derilor PD-L care doresc să “iniţieze un dialog structurat cu socie­tatea” şi chiar din participarea activă la pro­teste a galeriilor controlate pe fi­liera “civililor” din cadrul UNPR. Re­petăm: asistăm la un război intern al elitelor politice, în care Băsescu a ră­mas singur împotriva tuturor, dar ni­meni nu este îndeajuns de curajos încât să participe vizibil la luptă, preferând metoda clasică şi securisti­că de a acţiona prin interpuşi. Partici­parea ultraşilor la proteste şi eşecul lor în crearea unor “imagini şocante” care să poată fi folosite pentru propagandă ulterioară au avut un efect in­teresant asupra strategiei mediatice a “revoluţionari­lor”. În fond, spectatorilor le-a fost prezentată o imagine profund schizofrenică: pe de o parte, ultraşii erau declaraţi “huligani” şi “agenţi ai serviciilor” care au fost in­filtraţi în rândul protestatarilor pentru a genera violenţe, dar pe de altă parte numărul ultraşilor era folosit în calcu­lele numărului total al protestatarilor. Dacă teoria (absurdă) conform căreia ultraşii erau de fapt “agenţii serviciilor” este corectă, atunci trebuie re­cunoscut faptul că protestele de la Bucureşti au strâns efectiv câteva sute (nu mii!) de participaţi, iar dacă ul­traşii constituie o componentă natura­lă a protestatarilor, atunci trebuie recu­noscut faptul că violenţa de stradă face parte integrantă din strategia pro­testelor care se doresc a reprezenta “societatea civilă”.
4. Un alt procedeu de manipulare care este folosit pe larg de către “unitatea informaţională” din media este “demonizarea neutrilor”. Orice individ care nu achiesează complet şi to­tal la “avântul protestatar” este de­clarat “băsist”, “portocaliu”, “agent al serviciilor băsesciene” şi “susţinător al dictaturii”. Scopul acestei manipulări este impunerea unei alegeri binare: fie individul îl susţine în totalitate pe Băsescu şi, implicit, toate aspectele negative ale actualului sistem, fie trebuie să-i susţină întrutotul pe protestatari şi să iasă în stradă. Inamicul de moarte al oricărei “revoluţii colorate” este cetăţeanul care gândeşte limpede şi îşi pune o întrebare simplă: ce se întâmplă după schimbare? În conse­cinţă, oricine care-şi va pune această întrebare va fi discreditat şi declarat “suporter băsist”, deşi această întrebare este de bun simţ.
5. Protestele au beneficiat de un oarecare sprijin din partea unor organizaţii media internaţionale (Associa­ted Press şi Reuters) care au scris despre “proteste împotriva măsurilor de austeritate la care participă mii de persoane”, dar până acum nu există vreo declaraţie dură a oficialilor eu­ro­peni sau americani care să ofere sprijin protestatarilor şi iniţiativelor de de­clanşare a alegerilor anticipate. Această situaţie îi debusolează pe or­ganizatorii operaţiunii care conside­ră că trebuie să mai întreprindă eforturi pentru a obţine suportul public al Ves­tului, deşi cei mai inteligenţi dintre ei deja îşi dau seama că acest su­port nu va veni.

Dintre toate condiţiile necesare schim­bării cu succes a unui regim politic, actuala opoziţie a îndeplinit doar una. Pentru a schimba un regim politic este necesar ca printre elitele politice şi structurile de informaţii să se găsească îndeajuns de mulţi trădători pentru ca sistemul să nu se mai poată apăra în mod eficient. Se pare că la momentul actual preşedintele Bă­sescu a fost trădat de toţi aliaţii politici şi de majoritatea structurilor de informaţii. Judecând după evoluţia situaţiei, alături de Băsescu este SPP, o parte a “0215” şi o parte din SRI. La capitolul “cooptarea trădătorilor”, rata de succes a opoziţiei a fost de aproa­pe 100%. Din punctul nostru de ve­de­re, dacă Traian Băsescu nu cedează nervos, şansele de succes ale unei re­vo­luţii bazate doar pe o trădare ma­si­vă a elitelor politice şi a persoanelor cu o coloratură specifică a ochilor sunt egale cu zero. Experienţa anteri­oa­ră ne sugerează că preşedintele nu va ceda nervos.
Ceea ce îi lipseşte operaţiunii de înlăturare a lui Traian Băsescu este un lider carismatic şi un program pozitiv de acţiune. Organizatorii au mizat pe ratingul şi popularitatea celor care vor îndemna (direct sau voalat) la ieşirea în stradă, considerând că sentimentul anti-Băsescu corelat cu sprijinul mediatic masiv va fi suficient pentru de­clanşarea unor proteste de anvergură, a căror presiune îl va forţa pe Băsescu să renunţe la putere. Se pare că organizatorii operaţiunii nu au acordat aten­ţia cuvenită capitolului din manual care explică faptul că oamenii sunt dispuşi să iasă în stradă atunci când, pe lângă insatisfacţia faţă de prezent, au şi speranţe puternice la un viitor mai bun de după schimbare. Jude­când după numărul infim al protestatarilor, majoritatea românilor consi­deră că ecuaţia Ponta + Anto­nes­cu nu este egală cu un viitor mai bun, ci doar cu schimbarea echipei care gestionează furtul banilor publici. Aceas­tă constatare, de fapt, nu înseamnă că actualul sistem este bun, ci doar atra­ge atenţia asupra faptului că opoziţia nu a reuşit să echipeze “avântul pro­testatar” cu un lider carismatic şi un program care să fie cunoscut şi susţi­nut de o masă largă a populaţiei. Or­ganizatorii mizează pe sprijin extern la fel cum au mizat organizatorii altor “revoluţii colorate”. Căutarea sprijinului extern este unul dintre scopurile călătoriei lui Victor Ponta la Stras­bourg, însă efectul acestor tentative va fi unul nul. În politica românească nimic nu se întâmplă fără acordul ta­cit sau explicit al Ambasadei SUA, iar Gitenstein este mai tăcut ca niciodată. În situaţii asemănătoare din alte ţări, ambasadorii vestici (în frunte cu am­basadorii SUA) atacau la baionetă au­torităţile statului şi ofereau sus­ţi­nere, inclusiv logistică, organizatori­lor pro­tes­telor. În aceste condiţii apa­re în­treba­rea firească: cum s-a ajuns în si­tua­ţia în care la Bucureşti s-a organizat o coaliţie largă a forţelor politice, oli­gar­hice şi “informaţionale” care a lan­sat o tentativă de “revoluţie colorată” făcută după tehnologie americană, dar sprijinul oficial al Washingtonului lipseşte cu desăvârşire? Explicaţia este paradoxală, dar doar ea oferă răspunsuri coerente la toate întrebările. Bu­cu­reştiul a devenit un teatru de război în care două grupări din cadrul elitei politice şi economice americane îşi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­ţiuni ale preşedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băieţii deş­tepţi”, care până nu demult au beneficiat de o protecţie internaţională imbatabilă (a se compara comportamentul lui Taubman şi comportamentul lui Gitenstein). Aceste acţiuni sunt sprijinite de FMI, o parte a Comisiei Europene şi persoane cu “afilieri in­teresante” gen Mark Mobius, însă acest lucru nu înseamnă că toate forţele active în politica globală din partea americană sunt de acord cu acest comportament al administraţiei Oba­ma. Amintim cititorilor că o bună par­te din actualele elite politice şi “informaţionale” a fost creată şi susţinută de personaje din sfera neoconservatoare a politicii americane care se află într-o opoziţie vehementă faţă de ac­tuala administraţie şi politica acesteia care vizează retragerea graduală din zone care în urma modificărilor conjuncturii internaţionale au intrat în sfera de interes şi influenţă a altor puteri globale. Pentru “băieţii deş­tepţi” şi actuala elită politică, înlăturarea de la putere a lui Traian Bă­sescu care colaborează eficient cu administraţia Obama şi sărbătoreşte venirea noului an chinezesc la am­basada Chinei a devenit o chestiune de supravieţuire şi menţinere a accesului la finanţare. Situaţia economică şi conjunctura internaţională generală i-au făcut să se grăbească, alegerile din noiembrie fiind prea departe pentru a mai putea fi utile unor personaje care sunt vizate astăzi în multiplele dosare care deja au ajuns sau în cu­rând vor ajunge publice. Tentativa stângace de a organiza o “revoluţie colorată” la Bucureşti a fost făcută în disperare de cauză şi va intra în istorie drept o “revoluţie a lichelelor”, “revoluţie” care a eşuat din cauza inepţiei terminale a organizatorilor.

Redacţia Economică de la Cronica Română