EDITORIAL Coincidenţe interesante

Nota mea : acest editorial pune punctul pe i în problemele economice și geo-politice ale Asiei. Mă bucur că a apărut și la noi un ziar care să scrie despre asemenea teme.

Crăciunul anului 2011 a fost marcat de un eveniment care demonstrează existenţa unor modificări radicale ale ra­portului de forţe în plan global. Deşi această ştire a fost preluată de o parte a presei din România, nimeni dintre “analiştii” şi “experţii în politică externă” nu a fost capabil să-i ofere atenţia cuvenită şi să dea o interpretare corectă a acestui eveniment. Pe 24 decembrie 2011, la Beijing a fost semnat un acord interguvernamental între executivele Japoniei şi Chinei.

Acest acord prevede o modificare semnificativă a modului în care se desfăşoară tranzacţiile comerciale între cele două ţări. Concret, acordul prevede denominarea tranzacţiilor comerciale în yeni şi yuani, excluzând utilizarea dolarului american. Până acum, majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor dintre cele două ţări au fost denominate în dolari americani, iar excluderea dolarului din aceste tranzacţii este o lovitură serioasă pentru sistemul monetar internaţional care se bazează pe moneda americană. Acordul încheiat prevede inclusiv un set de măsuri prin care băncile centrale ale Chinei şi Japoniei vor facilita schimburile valutare la cost redus pentru a accelera procesul de tranziţie de la utilizarea dolarilor la utilizarea monedelor naţionale, ceea ce arată că acordul nu are caracter declarativ sau simbolic, ci unul cât se poate de practic. Decizia guvernului nipon de a submina sistemul monetar bazat pe dolar şi “pactizarea” cu autorităţile de la Beijing a fost privită la Washington drept “o trădare din partea unui vechi aliat”, iar analiştii de la Wall Street Journal se întreabă care a fost “preţul” pentru care Tokyo a fost de acord să joace de partea Chinei în lupta pentru domi­narea economică a spaţiului Asiei de Sud-Est. Situaţia în care principalul aliat asiatic al SUA îi întoarce spatele şi începe să construiască o alianţă cu Beijingul este, fără dubiu, un succes colosal al diplomaţiei chi­neze, o confirmare a raţionalităţii cercurilor politice de la Tokyo şi un eşec lamen­tabil al Departamentului de Stat de la Washington.
Această victorie a diplomaţiei chineze ne aduce aminte de o coincidenţă interesantă: cu exact şapte luni înaintea semnării acordului istoric între Japonia şi China, Redacţia Economică a publicat editorialul intitulat “Începutul unei prietenii minunate”, în cadrul căruia a atras atenţia cititorilor asupra unui gest fără precedent făcut de comunitatea industriaşilor niponi. Yoichi Funabashi, fostul redactor-şef al principalului cotidian nipon Asahi Shimbun, a fost invitat la o întâlnire “cu uşile închise” a unui grup select format din liderii industriei japoneze. În cadrul acestei întâlniri, s-a decis că unicul mod în care Japonia îşi poate păstra statutul de “putere globală” este cooperarea strânsă cu China, iar clasa politică niponă trebuie să renunţe la orice animozitate în relaţia cu China şi să-şi “reconsidere priorităţile” în condiţiile în care cooperarea cu SUA nu co­respunde intereselor economice ale Japoniei. Toate aceste concluzii au fost publicate de Funabashi în cadrul unui articol în Financial Times. Este clar că ziarul britanic a fost ales drept mediu de comunicare pentru a garanta că interpretarea mesajului nu va fi afectată de coloratura politică a mass-media japoneze. De facto, clasa de business a Japoniei a ajuns la concluzia că liderii clasei politice operează într-un mod contrar intereselor economice ale Japoniei şi a lansat un ultimatum destul de clar: fie clasa politică se reorientează către o cooperare strânsă cu China, fie clasa politică se va confrunta cu o rebeliune a principalelor companii nipone care au puterea economică necesară pentru a produce modificări dramatice ale clasei politice de la Tokyo. Mesajul pus în pagină de Yoichi Funabashi avea şi o tentă foarte pronunţată de realpolitik: editorialistul nipon a atras atenţia cititorilor că prosperitatea niponă din ultimele decenii s-a datorat cooperării cu un fost inamic, adică SUA, iar astăzi a venit momentul cooperării cu China, deoarece numai China este capabilă “să pună în funcţiune motorul economiei japoneze”. Divergenţele ideologice şi alianţele trecutului nu contează în condiţiile în care conjunctura cere o reorientare a priorităţilor strategice. În comparaţie cu incantaţiile sterile din punct de vedere intelectual, deşi pure din punct de vedere ideologic, ale experţilor români care şi-au făcut studiile la Washington, pragmatismul elitei economice japoneze prezintă un contrast foarte interesant. Este trist că discursul mediatic din România este dominat de personaje ideologizate (în sensul negativ al cuvântului) şi caracterizate de un IQ egal cu măsura pantofilor pe care îi poartă. Prognozele şi interpretările oferite de aceste personaje au valoare predictivă ce se apropie asimptotic de zero, iar utilitatea lor pentru consumatorii de media se plasează ferm în zona numerelor negative. Un analist veritabil trebuie să îndeplinească o funcţie foarte clară: să recepţioneze şi să interpreteze corect semnalele oferite de realitatea înconjurătoare, dar în condiţiile actuale, atât în media cât şi în anumite instituţii speciali­zate, funcţia de “analiză şi sinteză” este înlocuită cu funcţia de “propagandă şi autosugestie”.
Cu şapte luni înaintea semnării acordului sino-japonez, am prezis reorientarea Japoniei către Beijing şi începerea unui veritabil coşmar pentru Departamentul de Stat al SUA. Această predicţie s-a îndeplinit. Ne aşteptăm ca în perioada următoare profesionalismul diplomaţiei chineze şi pragmatismul elitei economice nipone să dea şi alte rezultate. În ciuda presiunilor americane, Japonia nu doreşte să renunţe la achizi­ţia petrolului iranian, iar perspectiva creării unei bănci centrale pan-asiatice în cadrul ASEAN devine din ce în ce mai palpabilă. Anul 2012 se anunţă a fi unul deosebit de interesant din perspectiva modificărilor în plan geostrategic care vor avea consecinţe semnificative la nivele re­gio­nale şi naţionale. Din perspectiva Europei de Est, evenimentele-cheie vor fi destrămarea zonei euro şi reîmpărţirea sferelor de influenţă a ma­ri­lor puteri la nivel european.
Pentru cei care urmăresc atent evenimentele din sectorul energetic, este evident că predicţiile noastre referitor la perspectivele anului 2012, făcute în cadrul ultimului editorial din anul trecut, au început să se adeve­rească chiar din prima săptămână a noului an, iar consecinţele acestor evenimente se răsfrâng asupra întregii caracatiţe de “băieţi deştepţi” din economia românească. Pesemne, anul 2012 va fi anul în care coinciden­ţele interesante se vor ţine lanţ.

Redacţia Economică

sursa : http://cronicaromana.com/2012/01/08/editorial-coincidente-interesante/

Un PIB pe cap de locuitor pe care România nu l-a atins încă, o rezervă valutară fantastică, excedent comercial, un comerţ înfloritor cu Europa, o producţie de petrol suficientă pentru a avea un cuvânt de spus. Una dintre cele mai bogate ţări ale Africii. Cum arată Libia stăpânită de Gaddafi de peste 40 de ani: cifre, fapte, istorie şi politică.

În 1977 lua naștere Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă, concretizându-se astfel la nivel formal ambiția colonelului Muammar Gaddafi de a crea o nouă formă de democrație directă (Jamahiriya – statul maselor), în care puterea este exercitată direct de către populație prin intermediul consiliilor locale. Gaddafi era de 8 ani la conducerea Libiei, după ce la 1 septembrie 1969 a organizat o lovitură de stat prin care l-a detronat pe regele Idris.

Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU. Țara fusese invadată în 1912 de către o Italie cu ambiții coloniale. Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, destul cât să reprezinte 20% din populația țării africane de la vremea aceea.

După înlăturarea italienilor, economia Libiei a început să se dezvolte rapid. Petrolul devenise o resursă foarte importantă și în Libia existau rezerve importante. De importanța energetică a  țării a beneficiat și Gaddafi. Acesta a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară în ’71. În același an a decis și naționalizarea deținerilor British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Deținerile statului în expolatările de țiței au crescut la 60% în ’74 și la 70% în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.

Libia s-a implicat foarte activ în impunerea OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ca organizație absolută pentru reprezentarea intereselor producătorilor la nivel internațional. Deși nu putea rivaliza vecinii din lumea arabă la nivelul rezervelor de țieței și a capacității de exploatare, Libia este în parte responsabilă pentru criza petrolului din 1973, după ce a promovat creșterea prețului petrolului și impunerea unor embargouri împotriva țărilor occidentale. Astfel, între ’70 și ’74 producția de petrol a Libiei a scăzut la jumătate, însă veniturile au crescut de patru ori.

Gaddafi a încercat să ridice păturile sărace și prin trecerea sub controlul statului a afacerilor private. În 1978 a publicat cel de-al doilea volum al Carnetului Verde (The Green Book) în care comerțul și alte afaceri private erau considerate o formă de sclavie și se propunea abolirea acestora. Întreprinderile private au trecut treptat sub controlul muncitorilor, iar parte din clasa de mijloc a părăsit țara.

Petrodolarii au ajutat și la o relativă diversificare a activităților economice și a dus la creșterea nivelului de trai al libienilor. Însă, o parte semnificativă din bani s-a dus în întărirea armatei și în finanțarea unor acțiuni paramilitare în mai multe zone ale lumii.

Ambițiile panarabice a lui Gaddafi a dus la implicarea Libiei în mai multe conflicte. În ’77 Gaddafi a atacat Egiptul, vecinul din vest, după ce președintele Sadat și-a manifestat intenția de a face pace cu Israelul. Libia a pierdut conflictul de graniță în 4 zile. În ’78 a început conflictul din sud cu Ciadul, pe care libienii l-au pierdut în 1987 și după intervenția Franței. Gaddafi a încercat apoi să-și ajute prietenul ugandez Idi Amin în războiul împotriva Tanzaniei.

În ’80, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul. Câteva dintre acțiunile în care implicarea libiană a fost dovedită: atentatul cu bombă dintr-un club de noapte berlinez frecventat de soldații americani în ’86; detonarea unei bombe în avionul Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, care a dus la moartea a 270 de oameni în 1988; atentatul cu bombă asupra asupra avionului UTA 772 în Ciad ce a dus la moartea a 171 oameni în 1989.

După ce aproape 10 ani Libia a fost sub sancțiuni ONU, Gaddafi a reconsiderat relațiile cu Occidentul. Lucruruile s-au accentuat în 2003 când Libia și-a asumat responsabilitatea pentru cele două avioane prăbușite și a anunțat că plătește daune de 10 milioane dolari pentru fiecare familie care a suferit de pe urma actelor de terorism. De asemenea, Libia a anunțat că renunță la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, deși sunt mulți care spun că programul exista mai mult la nivel de intenție.

După ce s-a întâlnit cu mai mulți lideri vestici, Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de securitate al ONU. Țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma “modelul libian”. George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra țării africane în 2004.

Libia azi

Libia are cel mai lung țărm la Mediterana dintre toate țările africane. De altfel, pe țărm sunt concentrate și cele mai importante orașe: capitala Tripoli, Benghazi (orașul central al rebelilor în acest moment), Misrata și Al Bayda’. Deși are o suprafață de 1,759 miloane km2 (locul 17 în lume), Libia rămâne în continuare slab populată și are doar 6,42 milioane locuitori. Cea mai mare parte din țară (90%) este ocupată de deșert, astfel că densitatea populației este una de doar 3,6 locuitori pe kmp (locul 227 din 240).

Țara este una dintre cele mai bogate din Africa. PIB nominal per capita în 2010 a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume), conform FMI. PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare a fost de 14.878 în 2010. HDI (Indicele dezvoltării umane), un indicator alternativ ce ia în seamă și accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, pune Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10%.

Economia Libiei se bazează în cea mai mare parte pe exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi îniante de izbucnirea conflictelor recente. Este cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa. De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.

Petrolul și produsele din petrol reprezintă 95% din exporturi, 50% din PIB și 75% din veniturile bugetare. Jumătate din petrol este exploatat de către Compania Națională și subsidiarele sale. Eni (Italia), Marathon Oil Corp. (SUA) si OMV (Austria), Hess Corp. (SUA), Suncor Energy Inc. (Canada) și Repsol YPF (Spania) sunt câteva dintre companiile mari occidentale care exploatează în Libia. De asemenea, au mai semnat contracte de explorare cu libienii și cei de la BP (900 milioane dolari) în 2009. Parafarea acestui contract a fost una cu cântec fiind condiționată de repatrierea unui agent al serviciilor secrete libiene, arestat și condmnat în Marea Britanie la închisoare pe viață pentru atentatul cu bombă asupra avionului Pan Am 103.

Cel mai mare partener comercial al Libiei este Italia. Silvio Berlusconi s‑a întâlnit la nivel oficial cu Muammar Gaddafi de nu mai puțin de 11 ori.  Relația fructuoasă dintre cele două țări a fost pusă pe hârtie în 2008, când au semnat un acord de cooperare economică la Benghazi. Italienii s-au angajat să plătească despăgubiri de 5 miliarde dolari Libiei drept compansație pentru ocupația militară, în schimbul banilor africanii urmând să țină în frâu imigrația ilegală și să-și crească participațiile la companiile itlaliene.

Italia cumpără aproximativ o treime din petrolul libian și un procent semnificativ din producția de gaze naturale, iar Autoritatea Libiană de Investiții a băgat miliarde de euro în companiile italiene în ultimii ani: a cumpărat 7,5% din acţiunile Unicredit, 2% din cele ale Fiat, 14,8% din compania de telefonie şi internet Retelit (o societate a concernului Telecom Italia), 2% din concernul de armament Finmeccanica. Ba chiar libienii au intrat și în acționariatul clubului de fotbal Juventus Torino (7,5% din acțiuni). O altă investiție notabilă a Libiei în afara granițelor este cea în trustul media Pearson sub care se află Financial Times și jumătate din The Economist.

În total, 37,6% din exporturile de 44,9 miliarde dolari ale Libiei se duc către Italia, 10% către Germania și 8,4% către Franța.

Din importurile de 24,5 miliarde dolari (în mare parte echipamente, prefabricate și mâncare), 19% sunt din Italia, 10,5% din China și 10% din Turcia.

Balanța de cont curent este pozitivă, cu un excedent de 15,5 miliarde dolari. De asemenea, rezervele de valută și aur sunt importante: 107,3 miliarde dolari – locul 14 în lume, conform CIA World Factbook. Libia are o datorie externă totală de doar 6,3 miliarde dolari.

Statul este cel mai mare angajator și oferă 75% dintre locurile de muncă existente, conform unor estimări. De asemenea, nu există un indicator relevant pentru rata șomajului. Estimările variază în acest caz în jurul a 20-30% din totalul populației active.

sursa: Money.ro

Fondul Monetar Internaţional  este produsul Acordului de la Bretton Woods şi este o creaţie la origine americană. El este o rămăşiţă a sistemului financiar internaţional care s-a prăbuşit pe 15 August 1971 la decizia Preşedintelui american de atunci Nixon. După prăbuşirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătăţită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur – devize”, la nivel internaţional reglementarea a devenit tot mai slabă şi rolul FMI a scăzut şi el simţitor la nivel global (fiind redus la o finanţare limitată a ţărilor cu probleme cronice de balanţă de plăţi externe, facilităţi speciale de finanţare şi consultanţă în domeniul politicilor economice pentru ţările lumii a treia). România, ca o veritabilă ţară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituţie dinozaur ar putea-o avea pe plan local.

Un prim mit legat de importanţa acestei instituţii anacronice vehiculat de “specialişti” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puţini ştiu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare ţară la fond (1/4 în aur şi devize şi 3/4 în monedă locală) şi că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noştri: fiecare ţară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale ţării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă şi de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Şi pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă naţională, cota va fi iniţial vândută pentru valută către alţi membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (şi aici poate să apară un cost).

Un alt mit este legat de importanţa fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internaţional a depăşit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparaţie cu valoarea creditului internaţional, valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni sau acţiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesaţi prin aceste canale private de finanţare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate şi sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internaţională a unei ţări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în ţările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaţionale către companiile mamă la un curs atractiv (menţinerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).

Aud adesea şi un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenţei FMI în România: prezenţa acestei instituţii  dă un plus de credibilitate şi reduce riscul sistemic pentru investitorii şi creditorii internaţionali. În opinia mea prezenţa FMI echivalează cu prezenţa doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie şi în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezenţa FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilităţii externe a unei ţări.

Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituţie publică suprastatală, mult mai puţin legată de interesele celor asistaţi decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituţie publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele şi serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe pieţele internaţionale (crescând exporturile). Importanţa şi atenţia de care se bucură această instituţie (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluţii care sunt contradictorii care sfidează şi cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condiţiile în care statul administrează şi proiecte publice (cu oameni mai prost plătiţi statul va fi mai corupt şi mai puţin interesat de modul în care se cheltuieşte banul public). FMI are o reţetă standard pe care o propune tuturor ţărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca şi cum aş primi acelaşi tratament dacă aş suferi de cancer sau răceală.

Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluţie providenţială se poate transforma într-o greşeală fatală pentru o economie de tipul celei româneşti nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea şi caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înţelegem rapid că singura soluţie şi speranţă pentru ieşirea din criză rămâne sectorul privat şi iniţiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să îşi revină şi toţi mai mulţi români să înceapă să îşi deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate şi acordate exclusiv aceloraşi antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înţelegem că pieţele financiare internaţionale (deşi în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deşi viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie şi el încurajat să participe la această ieşire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacţiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parţial) prin oferte publice iniţiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe pieţele internaţionale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe şi fără un efect vizibil pe piaţă. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (şi alte instituţii similare) pentru că acei bani intră în conturile sale şi sunt cheltuiţi după vrerea sa însă sunt rambursaţi ulterior de către toţi contribuabilii. FMI şi alte instituţii financiare internaţionale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie şi să ne creeze iluzia unui sprijin real.

articol preluat de pe http://cristianpaun.finantare.ro/

Preiau un interesant punct de vedere de pe un alt blog .

”Banii”. Tema aceasta a început să devină obsedantă în unele comentarii de pe blog, dar și în discuțiile cu prietenii. Inițial nu i-am dat prea mare importanță, dar repetitivitatea ei din ultimul timp a început să mă pună pe gânduri. Și, într-o noapte albă, prin minte mi-a trecut o întrebare paranoică: ”Dacă actualul scop al crizei mondiale este de a crea o și mai mare dependență față de bani?”.

Am mai scris și cu alte ocazii despre falsele recompense pe care le oferă sistemul corporatist. Iluzia că îți oferă un loc de muncă, concedii, salarii din ce în ce mai mari, cu care îți procuri bunuri și servicii din ce în ce mai multe și mai scumpe. Cu cât avansezi în carieră și cu cât îți cresc mai mult veniturile, cu atât pretențiile și recompensele sunt mai mari.

Câteva exemple despre caracterul iluzoriu al acestor recompense. Ce face, să zicem, diferența dintre un hotel de 4 stele și unul de 5 stele? De foarte multe ori faptul că au sau nu au niște săli de conferințe și restaurante în plus. Ca și client al unui hotel de 5 stele, aflat în tranzit ori turist, acea sală de conferințe în plus nu-ți aduce niciun beneficiu. Dar statutul de CEO (să zicem) nu-ți permite să stai la un hotel de 4 stele, ci, obligatoriu la unul de 5 stele. Chiar dacă plătești dublu , beneficiezi, de fapt, de aceleași servicii. În același timp, funcția de CEO e super-marketizată – e un ideal către care tinde oricine vrea carieră. Pentru că funcția de CEO îl oferă un statut profesional, o recunoaștere din partea specialiștilor în domeniu? Într-o mică măsură. Mai degrabă pentru că îi oferă un salariu care îi permite să-și procure niște bunuri și produse la un preț dublu sau triplu față de cel real…

Turism în Dubai, sau turism în Caraibe ori în Alpi? Și despre asta am mai scris. Dacă vrei să ai un statut social ridicat trebuie să-ți faci măcar un concediu în Dubai. Asta chiar dacă plătești dublu sau triplu pentru aceleași servicii pe care le-ai obține în Caraibe sau în Alpi.

Celebrele genți ”Louis Vuitton”. Prețul lor ajunge și la 1.000 de euro, uneori și mai mult. Unele dintre ele se fabrică în România și, la prima strigare (mână de lucru, material, transport) se produc cu 20-30 de euro. I se aplică ștampila ”de firmă” și costul lor se înzecește sau chiar se însutește. Ar mai exista nebunia poșetelor ”Vuitton” dacă s-ar vinde cu 50 de euro? Mă îndoiesc. Un alt caz în care recompensa oferită prin salariu este falsă.

Case. Apartamente. Un apartament cu două camere în Cluj, de 50-60 de metri pătrați, ajunsese înainte de criză să fie vândut cu 70.000 de euro. Am calculat cu niște prieteni din construcții și economiști care sunt costurile reale de producție (mână de lucru, tehnologie, materiale): undeva în jur de 20.000 de euro. Cum s-a ajuns la o sumă de mai bine de trei ori mai mare? Asta doar inginerii financiari pot explica. Dar de ce a fost dispus cineva să plătească acel preț? Pentru că dacă ar fi spus prietenilor că și-a luat un apartament de 30.000 de euro (incluzând aici și taxele notariale, profitul decent al constructorului și antreprenorului) ar fi fost privit cel puțin ciudat. ”Păi asta e valoarea ta?” ar fi fost întrebat. Și atunci nu protestai, te împrumutai de la bancă și stăteai ”ghiocel” în fața șefului de teama de a nu-ți pierde locul de muncă, salariul din care să-ți plătești ratele și, evident, statutul social.

Exemplele ar putea continua la nesfârșit. Despre ele, cum spuneam, am mai scris. De ce mi-au revenit în minte? Ei bine, totul a pornit de la câteva comentarii la niște articole anterioare, legate de greva și salariilor profesorilor. Să fim bine înțeleși, profesorii competenți merită salarii de două-trei ori mai mari decât până acum, cei incopetenți ar trebui să fie dați afară. Ceea ce mi-a atras atenția a fost argumentul care revenea mereu în discuție: ”profesorii nu sunt motivați FINANCIAR pentru a face performanță”. Așadar nu educația pe care o oferă propriilor elevi, nu performanțele lor, nu faptul că aceștia vor ajunge să facă ceva în viață îi motivează pe profesori, ci… banii. Mai exact bunurile și serviciile supraevaluate care pot fi achiziționate cu ajutorul banilor.

Desigur, exemplul profesorilor e cel mai nefericit, pentru că cei care își fac profesia cu dedicație sunt chiar slab plătiți. Situația nu diferă însă în alte domenii. De ce trage de dimineața până seara un IT-ist bun, un economist, un finanțist? Pentru a produce un program, un proiect o ideea genială care să-i aducă recunoașterea breslei? În foarte puține cazuri. Nu programul, proiectul, ideea în sine, implicit recunoașterea profesională, sunt scopul muncii lui, ci accederea într-o funcție din ce în ce mai mare, care să-i aducă venituri din ce în ce mai mari, care să-i permită să-și procure servicii și bunuri din ce în ce mai scumpe (și, se înțelege, din ce în ce mai supraevaluate).

Așadar, ce avem până acum? Dispariția motivației reale, a motivației profesionale, înlocuită cu motivația recompensei, a unui statut social dat nu de performanțele din domeniul tău de activitate, ci de banii cu care poți să-ți achiziționezi tot mai multe bunuri și servicii. Iar statutul social ridicat nu e dat de valoarea reală a serviciilor și bunurilor în discuție, ci de supraevaluarea lor. Cu cât supraevaluarea bunurilor și serviciilor în dicuție e mai mare, cu atât statutul tău social (implicit stima de sine) e mai mare!

… deja începe să sune draconic.

Să mergem mai departe. România. Anul de grație 2008 (nu mă refer la alte țări, pentru că nu cunosc situația, deși nu cred că e mult diferită). Tot mai multă lume se simțea tot mai bine. Avea casă (apartament), mașină, electro-casnice și își planifica vacanțe spre destinații din ce în ce mai exotice. Datoriile și ratele la bănci nu contau. Pentru că nu erau vizibile. Prietenii vedeau doar ceea ce era de văzut: casa, mașina și fotografiile din concediu.

Ce era rău în toată această poveste? Faptul că oamenii au început să trăiască iluzia independenței. Că nu sunt niște sclavi ai sistemului, ci niște beneficiari ai acestuia. O persoană independentă este, însă, o persoană greu controlabilă. Exista, din ce în ce mai mare, riscul ca oamenii să conștientizeze iluzia recompenselor supraevaluate. Pentru că după ce ai casă, mașină, excursii, copii fericiți, ce te-ar mai putea motiva să continui să produci? Să stai cuminte în banca ta, cea pe care ți-a rezervat-o sistemul? Ei bine, cine putea garanta că oamenii nu s-ar fi întors la motivația reală: cea legată de profesie?

Soluția pentru sistem? Extrem de simplă: îi pui pe oameni în imposibilitatea de a-și plăti datoriile. CRIZA. Disperarea că rămâi fără loc de muncă, fără bunurile și serviciile de care ai beneficiat, fără… BANI. Șurubul dependenței se strânge la loc.

Nu sunt expert în economie. La singurul curs pe care l-am avut la Drept în acest domeniu am fost învățați un lucru – că aceste crize economice sunt ciclice. Că sunt ”naturale”, ”firești”, că nu poate exista o ”creștere continuă”. Iar lumea actuală privește această paradigmă ca o axiomă. Care nu poate fi și nici nu trebuie demonstrată.

Știu, vă puneți problema de ce nu țin toate aceste întrebări paranoice pentru mine? De ce nu caut singur răspunsul – confirmarea sau infirmarea celor de mai sus? E simplu: pentru că sunt egoist și nu vrea să mă doară doar pe mine capul. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, dar gândiți-vă: dacă această teorie este adevărată?

articol orignal :http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/valoarea-reala-a-banilor-o-teorie-despre-criza-29892.html