Cuprul românesc ajunge pe mâinile escrocului Mark Rich, sponsorul lui MRU. Cine sunt cei care preiau Cupru Min

Mediafax:  Cine este în spatele firmei care urma să preia Cupru Min

Firma canadiană Valhalla Resources, ai cărei reprezentanţi au fost numiţi la conducerea Roman Copper, are active de 4,8 milioane dolari canadieni şi nu înregistrează venituri operaţionale, fiind deţinută de McLeod Williams Capital, cu activităţi în finanţarea şi managementul proiectelor miniere.

În raportările financiare ale Valhalla sunt incluse inclusiv cheltuielile cu transportul, cazarea şi masa.

Potrivit informaţiilor afişate pe site-ul bursei de la Toronto, acţiunile Valhalla au fost suspendate de la tranzacţionare la 26 martie, data la care a avut loc licitaţia pentru privatizarea Cupru Min. Într-un anunţ transmis două zile mai târziu, compania notează că acţiunile rămân în continuare suspendate, deoarece Valhalla se pregăteşte să achiziţioneze un proiect minier important.

Anunţurile de la bursă nu fac referiri la Cupru Min sau la România, însă firma are ca obiect de activitate explorarea minieră în România şi Turcia.

Roman Copper Corp. (Roman Copper) a fost înfiinţată în noiembrie 2011 la Toronto de către banca de investiţii Bayfront Capital Partners, pentru a participa la licitaţia cu strigare pentru privatizarea Cupru Min Abrud, cel mai mare producător de cupru din România.

Roman Copper a câştigat la 26 martie licitaţia pentru Cupru Min la un preţ de 200,77 milioane de euro, de 3,5 ori mai mare faţă de preţul de pornire, de 57,3 milioane euro.

Acordul de vânzare nu a fost însă semnat, iar încheierea tranzacţiei este pusă sub semnul întrebării de unele neînţelegeri apărute între partea română şi firma canadiană. Din ultimele declaraţii oficiale ale reprezentanţilor Guvernului român reiese că tranzacţia nu se mai poate încheia, iar procedura de licitaţie va fi reluată.

Michael Williams, Joel Hayes şi Stacy Quinney, directori în cadrul Valhalla, au fost numiţi la conducerea Roman Copper, potrivit unui anunţ transmis marţi de compania din Toronto.

Williams este cofondator la firma canadiană McLeod Williams Capital (McLeod Williams), alături de Robert McLeod, care ocupă de asemenea un post de director în board-ul Valhalla.

Hayes şi Quinney fac afaceri în România de peste un deceniu şi s-au asociat recent cu fosta echipă de la Underworld Resources, formată din Williams, McLeod şi Adrian Fleming – CEO şi membru în boardul director al Valhalla – pentru a identifica şi dezvolta oportunităţi de investiţii miniere în România şi Turcia. Underworld, cu activităţi de explorare în nord-vestul Americii de Nord, a fost preluată în martie 2010 de grupul minier canadian Kinross Gold Corp. pentru 138 milioane de dolari.

Hayes este prezentat pe site-ul Valhalla ca având o experienţă de peste 15 ani în domeniul investiţiilor şi pieţelor de capital din Europa Centrală şi de Est. Înainte de Valhalla, Hayes a fost vicepreşedinte şi director executiv de investiţii la Romanian-American Enterprise Fund (1995-2002), dar şi director şi preşedinte al Policolor SA (1997-2006) şi director general al Frontline Investment Managers (2003-2007).

Quinney locuieşte în Bucureşti din 1996 şi are experienţă în afaceri şi proiecte pe pieţe emergente, ocupându-se din 2003 în principal de sectorul minier, iniţial drept consultant pentru companii americane şi canadiene listate la bursă.

Hayes şi Quinney vorbesc fluent limba română, potrivit site-ului Valhalla.

Williams este descris, pe site-ul companiei, drept o persoană cu numeroase contacte în rândul investitorilor instituţionali şi retail, precum şi în sectorul bancar.

McLeod Williams Capital se prezintă drept o firmă de capital de risc specializată în structurarea, finanţarea şi administrarea de companii miniere de explorare aflate la început de activitate, în vederea sprijinirii proiectelor lor până în faza de dezvoltare, potrivit site-ului companiei canadiene.

Din echipa McLeod Williams fac parte mai mulţi geologi, dar şi tehnicieni şi alţi specialişti, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul companiei.

McLeod Williams Capital (McLeod Williams) nu este listată la bursă, însă companiile din portofoliul grupului sunt tranzacţionate la bursa de la Toronto.

Astfel, McLeod Williams deţine companii de explorare minieră în Alaska – Full Metal Minerals, simbol FMM la bursa de la Toronto şi Full Metal Zinc, indicativ FZ – Carolina de Nord (SUA) şi Mexic (Revolution Resources, RV), Ontario de Nord-Vest, Canada (Entourage Metals, EMT), Krasnoyarsk, Siberia de Vest, Rusia (White Bear Resources, WBR), respectiv România şi Turcia, prin Valhalla Resources, listată la Toronto cu indicativul VH.

Astfel, Valhalla este unul dintre vehiculele McLeod Williams Capital, vizând oportunităţi de explorare minieră în România şi Turcia.

Compania are active totale de 4,8 milioane de dolari canadieni (3,6 milioane euro), potrivit raportului financiar pentru perioada aprilie – decembrie 2011.

În România, Valhalla explorează la Dealul Bratosin (judeţele Hunedoara şi Arad) prin intermediul companiei Transylvania Minerals SRL, controlată prin Valhalla Cipru. La explorarea perimetrului a participat şi gigantul Barrick Gold, în parteneriat cu Valhalla.

Potrivit raportului financiar, compania canadiană avea la sfârşitul anului trecut active de 4,79 milioane dolari canadieni (aproximativ 3,6 milioane euro). Valhalla a înregistrat în perioada aprilie – decembrie 2011, primele nouă luni ale anului fiscal 2011-2012, pierderi de 1,33 milioane dolari canadieni (un milion de euro), în care sunt incluse cheltuieli de circa 85.000 dolari canadieni cu transport, cazare şi masă.

La sfârşitul anului trecut, compania raporta un “deficit” de 7,17 milioane dolari canadieni (5,4 milioane euro).

Valhalla Resources avea totodată lichidităţi de 3 milioane dolari canadieni (2,2 milioane euro), faţă de 474.277 dolari canadieni la finele anului 2010, şi capital de lucru de 2,32 milioane dolari canadieni.

“Compania nu are venituri operaţionale şi a înregistrat o pierdere de 1,33 milioane dolari canadieni în cele nouă luni încheiate la 31 decembrie 2011 (…) Capacitatea companiei de a-şi derula afacerile planificate depinde de posibilitatea de a obţine finanţare adecvată de la creditori, acţionari şi alţi investitori”, se spune în raport.

ZF:  Intrare neaşteptată în cea mai disputată privatizare a anului, Cupru Min: îşi face apariţia Doamna de Cupru

Maria Gherghe, 53 de ani, cumpără prin Ronefer SRL Voluntari tot cuprul de la Cupru Min şi îl vinde în China. Ea a fost funcţionar în Ministerul Metalurgiei şi apoi până în 2000 salariat al Conef, compania care preluase toate exploatările de metale neferoase.

În pofida scandalului uriaş care a apărut ca urmare a privatizării Cupru Min, prin câştigarea de către o companie necunoscută din Canada şi apoi anularea licitaţiei, rămâne un element ignorat până acum: cine este firma care cumpără cuprul de la Cupru Min.

“Principalul client către care S.C. Cupru Min S.A. comercializează concentratul de cupru şi cuprul metalic din concentratul cupros este S.C. RONEFER S.R.L. Voluntari România”, au transmis către ZF reprezentanţii Ministerului Economiei.

Ziarul Financiar a stat de vorbă cu Maria Gherghe, 53 de ani, acţionarul principal al Ronefer, cu 95% din titluri, care a invitat ZF la o discuţie pe marginea afacerilor proprii, dar nu a acceptat să fie fotografiată.

“Nu am nimic de ascuns. O să vă explic de ce o firmă de apartament poate să facă export şi de ce nu este nevoie să am un personal numeros”, spune Maria Gherghe. Întrevederea a avut loc într-un birou dintr-un apartament situat într-un bloc de locuinţe din apropierea pieţei Obor din Bucureşti, fără vreo siglă la intrare. Ea a ajuns prin intermediul firmei Ronefer SRL din Voluntari, pe care o controlează în proporţie de 95%, să preia toată producţia de concentrate de cupru de la Cupru Min, cel mai mare producător de cupru din România, care s-a aflat în ultima vreme în centrul atenţiei datorită procesului de privatizare şi rezervelor de cupru importante pe care le exploatează la Roşia Poieni. De aici s-ar putea extrage circa 0,9 mil. tone de cupru evaluat în prezent la 5,6 miliarde de euro şi 36 de tone de aur, evaluate la 1,5 mld. euro.

Gherghe spune că vinde producţia de la Cupru Min către unii dintre cei mai importanţi traderi internaţionali, precum Trafigura, Marc Rich sau elveţienii de la Werco Trade, iar mai departe concentratele de cupru iau calea Chinei, prin portul Constanţa sau ajung în Bulgaria cu vagoanele. Marc Rich face afaceri de foarte mulţi ani cu România, fiind una dintre figurile cele mai puternice, dar şi controversate din businessul cu metale, cereale sau petrol. La un moment dat a fost acuzat de evaziune fiscală în SUA, dar a fost graţiat de preşedintele Bill Clinton.

Gherghe mai spune că la licitaţiile organizate de Cupru Min pentru vânzarea de concentrate de cupru se lupta cu “bancherii cuprului”, Horia Simu şi Horia Pitulea, care deţineau Cuprom. Horia Simu şi Horia Pitulea sunt doi oameni de afaceri puternici din România care de asemenea au păstrat o prezenţă discretă în acest scandal al privatizării, nedorind să facă comentarii oficiale.

Cei doi, foşti bancheri la Citi­bank, preluaseră în deceniul trecut Cuprom, care prelucra cuprul de la Cupru Min, aflată în reorganizare judi­ciară, de aici şi prezenţa în presă sub numele “bancherii cuprului”. Cei doi foşti bancheri au avut de asemenea şi un contract de asociere cu statul pentru exploatarea Cupru Min.

Firma deţinută de Maria Gherghe, care are şase angajaţi, a înregistrat anul trecut ex­por­turi de 167 mil. lei (39,4 mil. euro), din care 149,3 mil. lei (35,2 mil. euro) au fost reprezentante de concentratele de cupru cum­părate de la Cupru Min, iar restul au fost concentrate de plumb şi cupru preluate de la Acumulatorul Bistriţa şi din zguri de cu­pru.

Ronefer a avut un profit net de 612.000 de euro în 2011, în creştere cu circa 27% faţă de anul precedent. În 2010 compania a avut afaceri de 136 mil. lei (32 mil. euro) şi un profit net de 2 mil. lei (0,4 mil. euro), iar în 2009 afaceri de doar 11,1 milioane de lei şi 1,3 milioane de lei profit net. Creşterea de zece ori a afacerilor din 2010 se explică prin redeschiderea de către Cupru Min a pro­ducţiei şi încetarea contractului de aso­ciere a Cupru Min cu “bancherii” cupru­lui. Cum explică Maria Gherghe faptul că a ajuns să cumpere toată producţia de la Cupru Min?

“Foarte multă vreme nu a interesat pe nimeni de Cupru Min şi probabil că de asta am reuşit eu să iau producţia pentru că nu am pe nimeni în spate şi n-am fost implicată politic cu nimeni. Nu am nevoie de mulţi angajaţi ca să fac exporturi pentru că am contracte încheiate cu firme specializate care se ocupă de transportul mărfii, în ca­mioane şi vagoane, de protejarea riscului pentru variaţia preţului la cupru, de pre­le­varea, inspectarea şi pregătirea probelor şi pen­tru protecţie. Nu este o acti­vi­tate uşoară şi este o responsabilitate foarte mare. Aproa­pe tot timpul sunt pe drumuri şi nu scap de responsabilitatea mărfii decât când aceasta ajunge pe vapor”, spune Maria Gherghe. Ea spune că a avut bani să-şi por­nească o afacere pentru că înainte de Re­voluţie în metalurgia neferoasă erau salarii mari. “Minerii erau cel mai bine plătiţi, mai bine chiar şi decât aviatorii, iar după revoluţie s-a păstrat acest lucru mai ales unde existau sindicate puternice. Eu de exemplu ca stagiar de pe băncile facultăţii câştigam echivalentul a 3.000 de lei înainte de Revoluţie. Legea salarizării din Ro­mânia permitea acest lucru”, îşi amin­teşte Gherghe.

La început lucra ca inginer stagiar la Centrala industrială a metalelor neferoase din Bucureşti (în subordinea Ministerului Industriei), care la Revoluţie s-a desfiinţat şi s-a înfiinţat Departamentul de metale neferoase, iar mai apoi în 1991 s-a tran­sformat în Conef prin hotărâre de guvern.

“Eu lucram atunci ca asistentă a directorului general al Conef, Frumosu Ladislau”, spune Maria Gherghe.

Ea povesteşte că firma Conef, aflată la început în proprietatea statului şi mai apoi a SIF Banat-Crişana, deţinea mare parte din companiile metalurgice româneşti, cum ar fi Alro Slatina (ALR), rafinăriile de cupru de la Baia Mare şi Zlatna (care au fost preluate ulterior de Cuprom) şi care purtau denumirea de Phoenix Baia Mare şi Ampelum Zlatna, producătorul de plumb şi zinc Sometra Copşa Mică, Alor Oradea, care prelucra bauxita din minele româneşti şi din import şi le transforma în alumină pentru combinatul de la Slatina, şi Laromet, care producea tablă şi bandă de cupru şi alamă.

“Am fost în consiliul de administraţie şi ca reprezentant în AGA al multora dintre aceste companii. Pe atunci eu mă ocupam de elaborarea unei strategii a metalurgiei neferoase”, spune Maria Gherghe.

Ea povesteşte că Phoenix dispunea de o tehnologie mai bună şi rafina cuprul în proporţie de 90%, în timp ce Ampelum nu putea să prelucreze cuprul decât până la stadiul de cupru convertizor, rafinat în proporţie de 70% -80%, iar după aceea era vândut la Phoenix care-l transforma în cupru electro, cel care de altfel este cotat pe bursa internaţională.

“Fabricile care prelucrau concentratele de cupru s-au închis din cauza variaţiilor mari ale preţului la cupru în condiţiile în care costurile la energie şi la gaze au fost numai în creştere. Au fost perioade şi când preţul la cupru a coborât la 1.200 de dolari/tonă şi când a atins şi 10.000 de dolari/tonă, anul trecut. Ampelum, care avea o tehnologie veche, pe bază de topire pe vatră, a fost prima fabrică care s-a închis după Revoluţie. Phoenix era un mare consumator de gaze, al cărui preţ tot creştea, şi din cauza preţului mic la cupru s-a închis”, îşi aminteşte Maria Gherghe.

În anul 2000 a părăsit Conef după ce SIF Banat-Crişana a vândut pachetul de control al companiei către Marco International, astăzi parte a grupului Vimetco cu acţionari ruşi.

“Atunci tot managementul şi-a dat demisia, iar pentru că nu mai aveam de lucru m-am gândit să-mi fac o afacere (Ronefer – n.red.). Remin Baia Mare au fost mai deschişi şi au făcut export, după ce s-au închis rafinăriile din România, însă Cupru Min ajunsese să acumuleze datorii mari. Pentru că lucrasem în domeniu şi îi cunoşteam foarte bine pe cei de pe piaţa internaţională care se ocupă cu comerţul cu cupru m-am dus la Cupru Min. În 2002 am participat la prima licitaţie pentru concentratele de cupru ale Cupru Min, la care mai luau parte Cuprom sau Energomineral şi Metanef, fostă camera de comerţ din cadrul Conef. Avantajul meu a fost că eu am costuri foarte mici şi întotdeauna am putut să ofer un preţ mai mare”, spune Maria Gherghe.

În 2006 statul a încheiat cu consorţiul Cuprom, Energomineral şi Ipronef un contract de asociere, prin care statul practic închiria activitatea Cupru Min, timp în care Ronefer nu a mai cumpărat concentrate, acestea fiind vândute de consorţiu tot la export.

În 2008 Cuprom a intrat în insol­venţă iar preţul scăzut al cu­prului nu a permis Cupru Min să-şi continue activitatea, însă din anul 2009, odată cu revenirea pre­ţu­lui la cupru, aceasta s-a redeschis şi de la acea vreme prin Ronefer s-a co­mercializat toată producţia de con­centrate a companiei, con­ducând la o creş­tere pu­ternică a afa­cerilor so­cietăţii.

Ce spune despre privatizarea Cupru Min?

Roman Copper Corp, un vehicul înfiinţat de Bayfront Capital Partners, a oferit 200,8 milioane de euro la licitaţie pe 100% din ac­ţiunile Cupru Min, dar în final a fost descalificată pentru că nu a făcut dovada banilor necesari reali­zării in­vestiţiilor de mediu, de 32 mil. euro.

“Pe vremea când lucram în Ministerul Metalurgiei nu era firmă care să nu-i fie veri­ficată bonitatea. În mod normal Serviciul de Informaţii ar fi trebuit să verifice toate firmele care au participat la licitaţia Cupru Min. Nu mă aşteptam să participe cineva la licitaţie pentru că nimeni nu era interesat până atunci de companie”, spune Gherghe. Ea a mai precizat că dacă statul ar permite Cupru Min să păstreze pro­fitul în loc să-l distribuie ca dividende firma şi-ar putea plăti datoriile, o altă opţiune fiind ca statul să includă datoriile la Electrica în capitaluri pentru ca aceasta să devină eligibilă pentru atragerea de fonduri euro­pene în vederea realizării de investiţii pentru dezvoltarea activităţii prin forţe proprii.

Alte date de la Registrul Comerţului arată că Maria Gherghe a avut relaţii de afaceri cu Emanoil Savin, primarul staţiunii Buşteni, un om cu multe conexiuni şi bu­sinessul şi politica autohtonă, şi cu Nae Nicu­lae, un om de afaceri din Voluntari implicat în activităţi imobiliare, apropiat de Gigi Becali.

Maria Gherghe a fost acţionar cu 5% din acţiuni la firma Acumulatorul Trading (companie între timp radiată de la Registrul Comerţului) la care Nae Niculae deţinea 40% din acţiuni şi Emanoil Savin, primarul staţiunii Buşteni, avea o participaţie de 40% din acţiuni. Nae Niculae a fost acţionarul majoritar la întreprinderea Acumulatorul din Pante­limon.

Până când se va afla cine a fost în spatele Bayfront, premierul Ungureanu şi ministrul economiei Lucian Bode discută cum să reia privatizarea şi când. Înte timp Roman Cooper şi Bayfront spun că sunt dispuse să semneze afacerea Cupru Min şi şi-au numit un şef pe România, Joel Hayes, fost şef la Fondul Româno-American de Investiţii şi rezident în România din 1995.

cronicaromana.com: Marc Rich. Lecții de istorie

Biografia lui Marc David Reich (acesta este numele real al lui Marc Rich) constituie un subiect complicat din cauza lipsei datelor exacte cu privire la circumstanțele reale ale unor situații. Printre datele relativ certe se numără ziua și anul nașterii (18 decembrie 1934) și anul emigrării familiei Reich în SUA: 1940. Tânărul talentat a ajuns rapid în sfera financiară și a început să lucreze pentru compania Philipp Brothers care în acea perioadă era un jucător deosebit de important în piața metalelor. Primul ”tun” major a fost dat de Rich după revoluția cubaneză când acesta a reușit să convingă noul regim să nu renunțe la contractele de livrare de nichel și cupru încheiate de fostul guvern, ba chiar a obținut și o îmbunătățire substanțială a condițiilor contractuale. Pentru persoane avizate biografia lui Rich din acest moment începe să capete caracteristici evidente, iar persoanelor mai puțin avizate le recomandăm să se gândească care era posibilitatea ca un afacerist ”american” să plece la negocieri cu regimul comunist din Cuba fără a semna niște angajamente prealabile față de niște instituții competente.

Activitatea ulterioară a lui Marc Rich este constituită de un șir de tranzacții, scheme și ”donații” pentru decidenți din conducerea țărilor cu care la nivel oficial nu se putea negocia. Unul dintre aspectele care a contribuit la ascensiunea ulterioară a lui Rich a fost o căsătorie fericită cu Denisa Joy Aisenberg, fiica unui important afacerist american, deținător al brand-ului de încălțăminte Florsheim. Printre reușitele sale cele mai notabile a fost crearea unei scheme de barter cu guvernul iranian în 1974 care a pus bazele câtorva operațiuni ulterioare. Biografii oficiali ai lui Rich atrag atenția asupra faptului că multe dintre tranzacțiile acestuia au atras nemulțumirea oficială a autorităților. De fapt, pentru Rich, aceste manifestări de ”nemulțumire oficială”, dar fără consecințe reale, au fost cea mai bună reclamă pentru a câștiga încrederea oficialilor iranieni, nord-coreeni și sovietici. În perioada Războiului Rece acțiuni mult mai inocente decât cele practicate de Rich au fost sancționate de Washington prin măsuri extrem de dure (și nu ne referim la acuzații formale sau procese în justiție) și faptul că Rich a putut lucra fără nicio problemă reală timp de mai multe decenii lasă doar două explicații posibile: fie toate acțiunile au avut o aprobare la nivelul cel mai înalt al ierarhiei americane, fie ierarhia americană a fost penetrată atât de adânc de ”prietenii lui Rich” încât nicio structură din cadrul puterii de stat nu a avut curajul sau posibilitatea de a acționa împotriva lui Rich.

Interacțiunea între Marc David Reich și reprezentanții URSS este un excelent exemplu de corupere instituționalizată. Se poate spune că Marc Rich a fost una dintre cele mai eficiente arme care au fost folosite împotriva URSS și că înfrângerea Uniunii Sovietice în Războiul Rece se datorează într-o mare măsură acestui afacerist ”american” și altor persoane care acționau după aceeași schemă. Rich lucra după o metodă simplă și clară: oferea sovieticilor prilej pentru întâlnire, sugerând o posibilă ”cooptare” și apoi transforma această întâlnire într-o demonstrație a beneficiilor pe care le putea obține colonelul X dacă era deschis la cooperare. Iată cum descrie aceste metode, directorul cooperativei Istok, Artemii Tarasov: ”pentru mine a fost închiriat un lux într-unul dintre hotelurile de fițe de la Londra. Mă plimbam cu un iaht cu o orchestră care cânta pentru mine, iar noaptea oamenii lui Rich mă duceau la cluburi și puteam alege orice dansatoare, oricâte dintre ele, Rich plătea pentru tot.” Unul dintre aspectele deosebit de interesante constă în faptul că nu se încerca vreo exploatare informativă vizibilă a oficialilor sovietici, ci doar tranzacții economice care aduceau ”beneficii individuale” tuturor părților implicate. După câțiva ani de activitate, Marc Rich a creat o situație în care foarte mulți oficiali sovietici, inclusiv ministrul industriei alimentare al URSS, aveau active în străinătate, inclusiv conturi, acțiuni, vile, apartamente, autoturisme de lux, amante etc. La momentul în care URSS a devenit vulnerabil din cauza conjuncturii economice nefavorabile, o bună parte dintre conducătorii și membrii marcanți ai structurilor informative și administrative nu s-au raliat să-și apere țara, ci au profitat de oportunitate să distrugă sistemul care i-a creat pentru a putea utiliza în mod deschis activele pe care le-au agonisit în străinătate. O parte dintre aceste personaje au format clasa politică rusă de după 1990, iar altă parte au format oligarhia post-sovietică care a prăduit resursele naturale și industria din Rusia. Dacă analizăm atent evoluția României din ultimii douăzeci de ani, există suficiente motive să credem că în România s-a aplicat aceeași schemă.

Pentru Rich, căderea URSS a constituit o mare oportunitate. Oportunitatea a fost evidentă: un imperiu întreg era în ruine și putea fi jefuit fără vreo rezistență din partea puterii de stat. Prietenii lui Rich conduceau Rusia. Serviciul informațional al biroului de la Moscova al companiei Marc Rich AG era condus (absolut oficial) de Ghenadi Ivannushkin ex-general KGB și fostul consul sovietic de la Geneva. Compania elvețiană a lui Rich avea posibilitatea să proceseze bauxită fără a plăti taxe și fără a plăti aproape nimic pentru serviciile de procesare. La începutul anilor ’90, companiile afaceristului ”american” controlau o treime din piața mondială de aluminiu, iar prima generație de oligarhi ruși: frații Cherny, frații Ruben, Oleg Deripaska etc au fost ”creați” de Rich. Din considerente de imagine, Marc Rich AG s-a redenumit Glencore și a devenit o respectabilă companie specializată în tranzacții cu resurse minerale și energetice. Glencore a continuat să dețină controlul aproape exclusiv asupra tranzacțiilor cu aluminiu și alte metale, devenind proprietarul câtorva combinate metalurgice: combinatul de la Cheliabinsk, Dalpolymetall etc. Totodată a fost penetrată piața petrolului: Glencore a fost compania care a intermediat toate exporturile companiei YUKOS deținută de Mikhail Khodorkovski, iar apoi companiile lui Rich au obținut controlul asupra câtorva companii petroliere: Russneft, Varieganneft, Ulyanovsk Neft, Ulyanovsk-Naft etc. Glencore a devenit la un moment dat jucătorul dominant din piața petrolului din Rusia. Descreșterea influenței Glencore și a tuturor prietenilor lui MarcRich în Rusia este legată de acțiunile lui Vladimir Putin. ”Afacerile noastre se evaporau văzând cu ochii” își amintește avocatul biroului de la Moscova al companiei Glencore. După ce YUKOS a fost dezmembrat și renaționalizat, iar Khodorkovski a ajuns după gratii, Glencore a rămas fără o importantă sursă de petrol. Majoritatea oligarhilor din sfera metalurgică au plecat la Londra, iar afacerile lor au ajuns fie în mâna statului, fie sub controlul oligarhilor care s-au conformat cu directivele primite de la Kremlin. ”Am fost puși în fața următoarei probleme: trebuie să creăm propria rețea de export și să nu mai fim dependenți de intermediari”, a recunoscut managerul grupului Rusal (cel mai mare producător de aluminiu din Rusia) Alexander Bulygin. Partenerii lui Rich din industria petrolieră au fost învinuiți de evaziune fiscală și toți au preferat să-și vândă companiile statului rus, iar unica sursă de aprovizionare pentru Glencore au rămas licitațiile pe care le desfășoară companiile locale din ”liga a II-a și a III-a” a industriei petroliere. În schimb, în România europeană, companiile lui Marc Rich se simt mult mai bine și controlează (direct sau indirect) părți semnificative din piața aluminiului și piața grâului.

Povestea condamnării și grațierii ulterioare a lui Rich este un exemplu clasic de heterogenitate a structurilor de forță din SUA. Pe de o parte, ”afaceristul” a fost extrem de util în lupta contra URSS, dar pe de altă parte, el și-a creat foarte mulți dușmani, mai ales în industria petrolieră. ”Cele 7 surori” (Exxon, Shell, BP…) care controlează industria petrolieră vestică au pierdut foarte mulți bani din cauza activității lui Rich, dar nu au putut să facă ceva mai semnificativ decât să-i blocheze accesul în SUA, iar tentativele de a-l trage la răspundere pentru evaziune fiscală prin intermediul Interpol au fost anemice și ineficiente. Șeful Glencore nici nu a avut nevoie să ducă o viață de fugar, ci a dus o viață de lux în Elveția, conducând nestingherit imperiul economic pe care l-a construit. După cum se știe, cererea de grațiere a lui Marc Rich a fost semnată de: Ehud Barak (premier israelian), Abraham Foxman (președintele ADL, cea mai puternică organizație de lobby israelian), Shimon Peres (ministrul de externe israelian), Shabtai Shavit (ex-șef Mossad, care a recunoscut că Rich a ajutat Mossad-ul în repetate rânduri) și alte personalități marcante. Bill Clinton a semnat grațierea lui, declarând că a fost convins că Rich nu a încălcat legislația americană.

Teoretic, o asemenea persoană ar părea absolut invulnerabilă în lupta cu statul, dar lichidarea filialei rusești a imperiului lui Rich demonstrează fără echivoc că lupta cu asemenea personaje influente poate fi câștigată.

Recent, Vladimir Putin a dat încă o dovadă a faptului că aripa patriotică a serviciilor ruse nu neglijează experiența acumulată. Tuturor persoanelor care lucrează pentru serviciile de informații, inclusiv rudelor și afinilor acestora, le-a fost acordat un termen de o lună pentru prezentarea unui raport complet despre orice active, conturi, proprietăți etc deținute în afara țării și un termen de 12 luni pentru a lichida aceste active. Termenul este stabilit printr-un ordin oficial al conducerii FSB și a altor servicii pentru ca angajaților să le fie clar cum va fi sancționată nesupunerea. Aceeași regulă se aplică pentru tot aparatul administrativ al companiilor de stat. Mai mult decât atât, începând cu 1 martie toate companiile de stat sunt obligate să depună la guvern lista beneficiarilor finali (persoanelor fizice) ale tuturor agenților economici cu care lucrează, excluzându-se astfel posibilitatea legală de a mai încheia contracte cu companii deținute de rude sau companii offshore. Se observă aplicarea ”metodei Abramovich” la scară largă: banii nu se expropriază, dar banii trebuie să aibă o proveniență transparentă și să fie sub controlul statului, evitându-se astfel situații în care alte structuri pot avea influență nedorită asupra securității și economiei naționale.

bataiosu.wordpress.com: Biografia secretă a evreului sionist Mihai Răzvan Ungureanu, acuzat că ar fi agentul unui serviciu secret străin (I)

Plecarea spre zări iudaice a lui Ungureanu s-a petrecut într-adevăr din perioada 1990-1991, pe banii unui mare magnat evreu mondial, binecunoscut colaborator al Mossad-ului, Mark Rich, care la acea vreme acţiona în industria petrolieră românească cu firma Total Mark Rich, prin bunăvoinţa guvernului Petre Roman. Aşa se face că din 1992 este deţinătorul “bursei de merit Mark Rich” (din cadrul “Academiei Regale de Ştinţe” din Marea Britanie), şi absolvă “Mark Rich” Royal Society, la St. Cross College Fellowship Centre for Jewish and Hebrw Studies, din cadrul St. Cross College – University of Oxford. Astfel, pe banii unui escroc internaţional, în 1993 Ungureanu şi-a luat masteratul la St. Cross College al University of Oxford în St. Cross College – University of Oxford, iar în 1997 s-a înscris şi a devenit membru al European Association for Jewish Studies din Oxford, ceea ce-l ajută ca din 1998 să devină Senior Fellow al Oxford Centre for Jewish and Hebrw Studies, St. Cross College al Universităţii Oxford, iar din 2002 intră în board-ul administrativ al New Europe College din Bucureşti.

Preşedinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, a anunţat luni naţionalizarea YPF, cel mai important producător de petrol din ţară, preluând pachetul de acţiuni majoritare deţinut de grupul spaniol Repsol, după dispute între administraţie şi companie privind scăderea producţiei şi programul de investiţii.

Oficial, decizia a fost luată pentru a creşte producţia de petrol a ţării. YPF, unde guvernul central va controla de acum înainte 51% din acţiuni, iar administraţiile regionale – 49%, era deţinută până în prezent de compania energetică spaniolă Repsol YPF.

Directorul general al YPF a fost înlocuit cu ministrul Planificării, Julio De Vido, iar administraţia prezidenţială va trimite Congresului un proiect de lege privind naţionalizarea unei participaţii de 51% la companie.

Preşedintele Fernandez controlează majoritatea în legislativ.

Acţiunile Repsol s-au prăbuşit marţi dimineaţa la Madrid cu până la 9%, cea mai puternică scădere din ultimii trei ani.

Exproprierea a creat deja tensiuni mari în relaţia cu Spania şi cu Uniunea Europeană. Guvernul spaniol a anunţat marţi că va lua “măsuri decisive” împotriva Argentinei în următoarele zile. UE a condamnat şi ea intenţia Argentinei.

“Guvernul spaniol pregăteşte măsuri care vor fi anunţate în următoarele zile. Acestea vor fi clare şi decisive”, a spus ministrul spaniol al Industriei, Jose Manuel Soria.

Repsol deţine 57,4% din acţiunile YPF, participaţie evaluată la finele anului trecut la 4,1 miliarde euro, a anunţat grupul spaniol într-un comunicat transmis bursei.

Divizia argentiniană a generat anul trecut 21% din profitul Repsol şi a reprezentat destinaţia a 34% din bugetul de investiţii al grupului.

Repsol a adăugat că are de recuperat 1,54 miliarde euro de la Grupo Petersen, al doilea acţionar al YPF după mărimea participaţiei.

Compania spaniolă a calificat decizia administraţiei argentiniene drept “vădit ilegală” şi a anunţat că va lua toate măsurile legale.

Decizia pică într-un moment cum nu se poate mai prost pentru Repsol şi Spania, care e răvăşită de criză. Este un semnal de alarmă şi pentru Telefonica (operator telecom), dar şi pentru alte companii spaniole care au investit mult în Argentina şi depind de profiturile realizate în America Latină.

Argentina a naţionalizat şi compania aeriană argentiniană, dar şi fondurile de pensii.

Iata redau aici un articol aparut la Reuters :
http://blogs.reuters.com/breakingviews/2012/02/09/harsh-imf-approach-courts-disaster-in-romania/

Concluziile le trageti singuri. Sublinierile pe text imi apartin.

By Martin Hutchinson and Christopher Swann

The authors are Reuters Breakingviews columnists. The opinions expressed are their own.

The IMF is courting disaster in Romania. The fund’s draconian conditions led Bucharest to cut public sector wages by 25 percent, far more than elsewhere. Now Romania’s prime minister Emil Boc has resigned and anti-reform forces have been emboldened. Excessive IMF rigour could do lasting harm.

The fund has been trying to soften its fearsome reputation. Managing Director Christine Lagarde has argued that the IMF should be less harsh, admitting that “consolidating too quickly can hurt the recovery and worsen job prospects.”

Sadly, in its treatment of Romania the IMF lived up to its old blood-sucking reputation. The lender’s demands included 100,000 job cuts, as well as steep cuts in salaries and a hefty rise in VAT, which hits the poor directly. Such harsh measures may prove self-defeating. By strengthening anti-market political forces, the IMF may end up pushing Romania away from the policies it encourages.

Romania does not obviously need extreme measures. While its current account deficit reached 14.5 percent of GDP in 2007 (less than Latvia, Bulgaria and Estonia), it has alleviated the problem with a 30 percent devaluation of the leu in 2007-09. Its public spending at 36 percent of GDP is not excessive.

Crude fiscal austerity fails to address Romania’s endemic corruption and other structural economic problems, which help keep the country’s GDP per person the second lowest in the EU. The IMF could help the country deal with the dreadful legacies of the odious Ceausescu regime. Instead, its harshness risks undermining Romania’s fragile democracy – street protests helped bring the government down.

The mauling of Romania heightens worries that the IMF operates with a double standard. Richer nations such as Ireland and Portugal were offered more lenient terms. The Emerald Isle was asked only to cut the pay of incoming civil servants by 10 percent and trim the government payroll by 8,000 while Portugal got away with 5 percent salary cuts and staff reductions through attrition.

When the IMF lends to richer countries, its conditions have softened. For the fund to succeed in its mission it may need to give its more impoverished clients similar treatment.

EDITORIAL Coincidenţe interesante

Nota mea : acest editorial pune punctul pe i în problemele economice și geo-politice ale Asiei. Mă bucur că a apărut și la noi un ziar care să scrie despre asemenea teme.

Crăciunul anului 2011 a fost marcat de un eveniment care demonstrează existenţa unor modificări radicale ale ra­portului de forţe în plan global. Deşi această ştire a fost preluată de o parte a presei din România, nimeni dintre “analiştii” şi “experţii în politică externă” nu a fost capabil să-i ofere atenţia cuvenită şi să dea o interpretare corectă a acestui eveniment. Pe 24 decembrie 2011, la Beijing a fost semnat un acord interguvernamental între executivele Japoniei şi Chinei.

Acest acord prevede o modificare semnificativă a modului în care se desfăşoară tranzacţiile comerciale între cele două ţări. Concret, acordul prevede denominarea tranzacţiilor comerciale în yeni şi yuani, excluzând utilizarea dolarului american. Până acum, majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor dintre cele două ţări au fost denominate în dolari americani, iar excluderea dolarului din aceste tranzacţii este o lovitură serioasă pentru sistemul monetar internaţional care se bazează pe moneda americană. Acordul încheiat prevede inclusiv un set de măsuri prin care băncile centrale ale Chinei şi Japoniei vor facilita schimburile valutare la cost redus pentru a accelera procesul de tranziţie de la utilizarea dolarilor la utilizarea monedelor naţionale, ceea ce arată că acordul nu are caracter declarativ sau simbolic, ci unul cât se poate de practic. Decizia guvernului nipon de a submina sistemul monetar bazat pe dolar şi “pactizarea” cu autorităţile de la Beijing a fost privită la Washington drept “o trădare din partea unui vechi aliat”, iar analiştii de la Wall Street Journal se întreabă care a fost “preţul” pentru care Tokyo a fost de acord să joace de partea Chinei în lupta pentru domi­narea economică a spaţiului Asiei de Sud-Est. Situaţia în care principalul aliat asiatic al SUA îi întoarce spatele şi începe să construiască o alianţă cu Beijingul este, fără dubiu, un succes colosal al diplomaţiei chi­neze, o confirmare a raţionalităţii cercurilor politice de la Tokyo şi un eşec lamen­tabil al Departamentului de Stat de la Washington.
Această victorie a diplomaţiei chineze ne aduce aminte de o coincidenţă interesantă: cu exact şapte luni înaintea semnării acordului istoric între Japonia şi China, Redacţia Economică a publicat editorialul intitulat “Începutul unei prietenii minunate”, în cadrul căruia a atras atenţia cititorilor asupra unui gest fără precedent făcut de comunitatea industriaşilor niponi. Yoichi Funabashi, fostul redactor-şef al principalului cotidian nipon Asahi Shimbun, a fost invitat la o întâlnire “cu uşile închise” a unui grup select format din liderii industriei japoneze. În cadrul acestei întâlniri, s-a decis că unicul mod în care Japonia îşi poate păstra statutul de “putere globală” este cooperarea strânsă cu China, iar clasa politică niponă trebuie să renunţe la orice animozitate în relaţia cu China şi să-şi “reconsidere priorităţile” în condiţiile în care cooperarea cu SUA nu co­respunde intereselor economice ale Japoniei. Toate aceste concluzii au fost publicate de Funabashi în cadrul unui articol în Financial Times. Este clar că ziarul britanic a fost ales drept mediu de comunicare pentru a garanta că interpretarea mesajului nu va fi afectată de coloratura politică a mass-media japoneze. De facto, clasa de business a Japoniei a ajuns la concluzia că liderii clasei politice operează într-un mod contrar intereselor economice ale Japoniei şi a lansat un ultimatum destul de clar: fie clasa politică se reorientează către o cooperare strânsă cu China, fie clasa politică se va confrunta cu o rebeliune a principalelor companii nipone care au puterea economică necesară pentru a produce modificări dramatice ale clasei politice de la Tokyo. Mesajul pus în pagină de Yoichi Funabashi avea şi o tentă foarte pronunţată de realpolitik: editorialistul nipon a atras atenţia cititorilor că prosperitatea niponă din ultimele decenii s-a datorat cooperării cu un fost inamic, adică SUA, iar astăzi a venit momentul cooperării cu China, deoarece numai China este capabilă “să pună în funcţiune motorul economiei japoneze”. Divergenţele ideologice şi alianţele trecutului nu contează în condiţiile în care conjunctura cere o reorientare a priorităţilor strategice. În comparaţie cu incantaţiile sterile din punct de vedere intelectual, deşi pure din punct de vedere ideologic, ale experţilor români care şi-au făcut studiile la Washington, pragmatismul elitei economice japoneze prezintă un contrast foarte interesant. Este trist că discursul mediatic din România este dominat de personaje ideologizate (în sensul negativ al cuvântului) şi caracterizate de un IQ egal cu măsura pantofilor pe care îi poartă. Prognozele şi interpretările oferite de aceste personaje au valoare predictivă ce se apropie asimptotic de zero, iar utilitatea lor pentru consumatorii de media se plasează ferm în zona numerelor negative. Un analist veritabil trebuie să îndeplinească o funcţie foarte clară: să recepţioneze şi să interpreteze corect semnalele oferite de realitatea înconjurătoare, dar în condiţiile actuale, atât în media cât şi în anumite instituţii speciali­zate, funcţia de “analiză şi sinteză” este înlocuită cu funcţia de “propagandă şi autosugestie”.
Cu şapte luni înaintea semnării acordului sino-japonez, am prezis reorientarea Japoniei către Beijing şi începerea unui veritabil coşmar pentru Departamentul de Stat al SUA. Această predicţie s-a îndeplinit. Ne aşteptăm ca în perioada următoare profesionalismul diplomaţiei chineze şi pragmatismul elitei economice nipone să dea şi alte rezultate. În ciuda presiunilor americane, Japonia nu doreşte să renunţe la achizi­ţia petrolului iranian, iar perspectiva creării unei bănci centrale pan-asiatice în cadrul ASEAN devine din ce în ce mai palpabilă. Anul 2012 se anunţă a fi unul deosebit de interesant din perspectiva modificărilor în plan geostrategic care vor avea consecinţe semnificative la nivele re­gio­nale şi naţionale. Din perspectiva Europei de Est, evenimentele-cheie vor fi destrămarea zonei euro şi reîmpărţirea sferelor de influenţă a ma­ri­lor puteri la nivel european.
Pentru cei care urmăresc atent evenimentele din sectorul energetic, este evident că predicţiile noastre referitor la perspectivele anului 2012, făcute în cadrul ultimului editorial din anul trecut, au început să se adeve­rească chiar din prima săptămână a noului an, iar consecinţele acestor evenimente se răsfrâng asupra întregii caracatiţe de “băieţi deştepţi” din economia românească. Pesemne, anul 2012 va fi anul în care coinciden­ţele interesante se vor ţine lanţ.

Redacţia Economică

sursa : http://cronicaromana.com/2012/01/08/editorial-coincidente-interesante/

Un PIB pe cap de locuitor pe care România nu l-a atins încă, o rezervă valutară fantastică, excedent comercial, un comerţ înfloritor cu Europa, o producţie de petrol suficientă pentru a avea un cuvânt de spus. Una dintre cele mai bogate ţări ale Africii. Cum arată Libia stăpânită de Gaddafi de peste 40 de ani: cifre, fapte, istorie şi politică.

În 1977 lua naștere Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă, concretizându-se astfel la nivel formal ambiția colonelului Muammar Gaddafi de a crea o nouă formă de democrație directă (Jamahiriya – statul maselor), în care puterea este exercitată direct de către populație prin intermediul consiliilor locale. Gaddafi era de 8 ani la conducerea Libiei, după ce la 1 septembrie 1969 a organizat o lovitură de stat prin care l-a detronat pe regele Idris.

Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU. Țara fusese invadată în 1912 de către o Italie cu ambiții coloniale. Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, destul cât să reprezinte 20% din populația țării africane de la vremea aceea.

După înlăturarea italienilor, economia Libiei a început să se dezvolte rapid. Petrolul devenise o resursă foarte importantă și în Libia existau rezerve importante. De importanța energetică a  țării a beneficiat și Gaddafi. Acesta a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară în ’71. În același an a decis și naționalizarea deținerilor British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Deținerile statului în expolatările de țiței au crescut la 60% în ’74 și la 70% în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.

Libia s-a implicat foarte activ în impunerea OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ca organizație absolută pentru reprezentarea intereselor producătorilor la nivel internațional. Deși nu putea rivaliza vecinii din lumea arabă la nivelul rezervelor de țieței și a capacității de exploatare, Libia este în parte responsabilă pentru criza petrolului din 1973, după ce a promovat creșterea prețului petrolului și impunerea unor embargouri împotriva țărilor occidentale. Astfel, între ’70 și ’74 producția de petrol a Libiei a scăzut la jumătate, însă veniturile au crescut de patru ori.

Gaddafi a încercat să ridice păturile sărace și prin trecerea sub controlul statului a afacerilor private. În 1978 a publicat cel de-al doilea volum al Carnetului Verde (The Green Book) în care comerțul și alte afaceri private erau considerate o formă de sclavie și se propunea abolirea acestora. Întreprinderile private au trecut treptat sub controlul muncitorilor, iar parte din clasa de mijloc a părăsit țara.

Petrodolarii au ajutat și la o relativă diversificare a activităților economice și a dus la creșterea nivelului de trai al libienilor. Însă, o parte semnificativă din bani s-a dus în întărirea armatei și în finanțarea unor acțiuni paramilitare în mai multe zone ale lumii.

Ambițiile panarabice a lui Gaddafi a dus la implicarea Libiei în mai multe conflicte. În ’77 Gaddafi a atacat Egiptul, vecinul din vest, după ce președintele Sadat și-a manifestat intenția de a face pace cu Israelul. Libia a pierdut conflictul de graniță în 4 zile. În ’78 a început conflictul din sud cu Ciadul, pe care libienii l-au pierdut în 1987 și după intervenția Franței. Gaddafi a încercat apoi să-și ajute prietenul ugandez Idi Amin în războiul împotriva Tanzaniei.

În ’80, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul. Câteva dintre acțiunile în care implicarea libiană a fost dovedită: atentatul cu bombă dintr-un club de noapte berlinez frecventat de soldații americani în ’86; detonarea unei bombe în avionul Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, care a dus la moartea a 270 de oameni în 1988; atentatul cu bombă asupra asupra avionului UTA 772 în Ciad ce a dus la moartea a 171 oameni în 1989.

După ce aproape 10 ani Libia a fost sub sancțiuni ONU, Gaddafi a reconsiderat relațiile cu Occidentul. Lucruruile s-au accentuat în 2003 când Libia și-a asumat responsabilitatea pentru cele două avioane prăbușite și a anunțat că plătește daune de 10 milioane dolari pentru fiecare familie care a suferit de pe urma actelor de terorism. De asemenea, Libia a anunțat că renunță la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, deși sunt mulți care spun că programul exista mai mult la nivel de intenție.

După ce s-a întâlnit cu mai mulți lideri vestici, Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de securitate al ONU. Țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma “modelul libian”. George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra țării africane în 2004.

Libia azi

Libia are cel mai lung țărm la Mediterana dintre toate țările africane. De altfel, pe țărm sunt concentrate și cele mai importante orașe: capitala Tripoli, Benghazi (orașul central al rebelilor în acest moment), Misrata și Al Bayda’. Deși are o suprafață de 1,759 miloane km2 (locul 17 în lume), Libia rămâne în continuare slab populată și are doar 6,42 milioane locuitori. Cea mai mare parte din țară (90%) este ocupată de deșert, astfel că densitatea populației este una de doar 3,6 locuitori pe kmp (locul 227 din 240).

Țara este una dintre cele mai bogate din Africa. PIB nominal per capita în 2010 a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume), conform FMI. PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare a fost de 14.878 în 2010. HDI (Indicele dezvoltării umane), un indicator alternativ ce ia în seamă și accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, pune Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10%.

Economia Libiei se bazează în cea mai mare parte pe exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi îniante de izbucnirea conflictelor recente. Este cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa. De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.

Petrolul și produsele din petrol reprezintă 95% din exporturi, 50% din PIB și 75% din veniturile bugetare. Jumătate din petrol este exploatat de către Compania Națională și subsidiarele sale. Eni (Italia), Marathon Oil Corp. (SUA) si OMV (Austria), Hess Corp. (SUA), Suncor Energy Inc. (Canada) și Repsol YPF (Spania) sunt câteva dintre companiile mari occidentale care exploatează în Libia. De asemenea, au mai semnat contracte de explorare cu libienii și cei de la BP (900 milioane dolari) în 2009. Parafarea acestui contract a fost una cu cântec fiind condiționată de repatrierea unui agent al serviciilor secrete libiene, arestat și condmnat în Marea Britanie la închisoare pe viață pentru atentatul cu bombă asupra avionului Pan Am 103.

Cel mai mare partener comercial al Libiei este Italia. Silvio Berlusconi s‑a întâlnit la nivel oficial cu Muammar Gaddafi de nu mai puțin de 11 ori.  Relația fructuoasă dintre cele două țări a fost pusă pe hârtie în 2008, când au semnat un acord de cooperare economică la Benghazi. Italienii s-au angajat să plătească despăgubiri de 5 miliarde dolari Libiei drept compansație pentru ocupația militară, în schimbul banilor africanii urmând să țină în frâu imigrația ilegală și să-și crească participațiile la companiile itlaliene.

Italia cumpără aproximativ o treime din petrolul libian și un procent semnificativ din producția de gaze naturale, iar Autoritatea Libiană de Investiții a băgat miliarde de euro în companiile italiene în ultimii ani: a cumpărat 7,5% din acţiunile Unicredit, 2% din cele ale Fiat, 14,8% din compania de telefonie şi internet Retelit (o societate a concernului Telecom Italia), 2% din concernul de armament Finmeccanica. Ba chiar libienii au intrat și în acționariatul clubului de fotbal Juventus Torino (7,5% din acțiuni). O altă investiție notabilă a Libiei în afara granițelor este cea în trustul media Pearson sub care se află Financial Times și jumătate din The Economist.

În total, 37,6% din exporturile de 44,9 miliarde dolari ale Libiei se duc către Italia, 10% către Germania și 8,4% către Franța.

Din importurile de 24,5 miliarde dolari (în mare parte echipamente, prefabricate și mâncare), 19% sunt din Italia, 10,5% din China și 10% din Turcia.

Balanța de cont curent este pozitivă, cu un excedent de 15,5 miliarde dolari. De asemenea, rezervele de valută și aur sunt importante: 107,3 miliarde dolari – locul 14 în lume, conform CIA World Factbook. Libia are o datorie externă totală de doar 6,3 miliarde dolari.

Statul este cel mai mare angajator și oferă 75% dintre locurile de muncă existente, conform unor estimări. De asemenea, nu există un indicator relevant pentru rata șomajului. Estimările variază în acest caz în jurul a 20-30% din totalul populației active.

sursa: Money.ro