Profit & Loss

O interesantă analiză a evenimentelor de la Bucureşti. Personal nu sunt de acord cu toate afirmaţiile , dar analiza e destul de lucidă şi de realistă , punctând unele aspecte esenţiale.

Preluare de la Cronica Română : http://cronicaromana.com/2012/01/16/editorial-revolutia-lichelelor/

Pentru un observator care nu a văzut îndeaproape o “revoluţie colorată”, ce­ea ce se petrece la Bu­cureşti poate părea un “protest al oamenilor răbdători”, “o răbufnire a societăţii civile” sau “o acţiune în stil indignados”. Pentru niş­te observatori care au văzut în­de­a­proa­pe câteva “revoluţii colorate”, in­clusiv din spaţiul ex-sovietic, ceea ce se pe­trece la Bucureşti nu poate fi ca­talogat drept altceva decât o tentativă jenant de stângace de a reproduce un algoritm adus din exterior, dar neînţeles de către cei care încearcă să-l im­ple­menteze.
Situaţia ultimelor zile reproduce sche­ma “implementării accelerate a unui regim democratic” descrisă în “ma­nualele” scrise de cunoscutul specialist american Gene Sharp. În cazul protestelor de la Bucureşti asistăm la o situaţie paradoxală, în care de pe ambele părţi ale baricadelor politice şi stradale se află personaje cu pregătire americană şi ambele tabere mizează pe sprijin extern. Se vede clar că elita politică de la Bucureşti este divizată şi conducerea PD-L l-a trădat pe pre­şe­din­tele Băsescu, lăsându-l aproape sin­gur îm­potriva unei tentative de schimbare a regimului. Este clar că organizatorii pro­testelor au mizat pe un succes ră­sunător şi acum liderii PD-L se află într-o situaţie deosebit de dificilă, ei devenind ţinte sigure pentru represalii ulterioare din partea loialiştilor băse­s­cieni. Orice ar face, liderii PD-L care s-au făcut nevăzuţi în perioada de criză nu vor mai fi iertaţi. Judecând după comportamentul liderilor opo­ziţiei politice, se poate spune că nici ei nu prea cred în succesul operaţiunii de răsturnare a regimului lui Traian Băsescu şi sunt uimiţi de lipsa spriji­nului exterior care să influenţeze în mod semnificativ raportul de forţe pe plan intern.
Pentru a face o analiză coerentă a situaţiei create merită să facem câteva observaţii de ordin tehnic.
1. Protestele au urmat algoritmul clasic prin care se urmăreşte iniţierea unui avânt protestatar pe baza unui motiv concret şi, ulterior, “genera­li­za­rea” acestor proteste în vederea schim­bării regimului politic. De cele mai multe ori, organizatorii “revoluţiilor co­lorate” utilizează pretextul unor pre­su­puse (sau reale) falsificări ale ale­ge­ri­lor, dar ca pretext poate servi aproa­pe orice, începând de la presupuse abuzuri ale forţelor de ordine (Libia) şi terminând cu conflicte de muncă (Ka­zahstan). În cazul României s-a uti­lizat la maxim pretextul “privatizării serviciilor de ambulanţă” ceea ce nu este altceva decât o manipulare informaţională grosolană. Invităm pe toţi care nu sunt de acord cu această apreciere să arate concret (articol, paragraf, pro­po­ziţie) o asemenea prevedere în pro­iec­tul legislativ propus de comisia pre­zidenţială. Preşedintele a procedat absolut corect din punct de vedere tehnic atunci când a retras proiectul modificărilor legislative, reducând astfel posibilitatea organizatorilor pro­tes­telor de a coopta mai mulţi susţinători şi forţându-i să treacă accelerat la re­orientarea protestelor pe făgaş strict politic. Evident, tentativa de a reforma sistemul sanitar a fost întreprinsă la un moment greşit şi a avut o susţinere in­formaţională absolut execrabilă. Pre­supunem că cei responsabili de aceas­tă operaţiune au fost demişi pentru că sunt fie incompetenţi şi irecuperabili din punct de vedere intelectual sau au acţionat în interesul oponenţilor po­litici ai preşedintelui. Pe cei care consideră că reforma sistemului sanitar a fost întreprinsă pentru facilitarea furtului banilor publici de către “baronii PD-L din sănătate” îi invităm să gă­seas­că prevederile din actuala lege care îi opresc pe zişii “baroni” de la fur­tul banilor publici şi îi invităm să se gândească dacă nu cumva starea de­plo­rabilă a sistemului de sănătate ara­tă că acolo deja se fură practic tot ce se poate fura. Modificarea sistemului sanitar ar fi dus doar la reorientarea flu­xurilor financiare, şi aceasta era mi­za conflictului din jurul iniţiativei le­gislative prezidenţiale.

2. Protestele au beneficiat de sprijin informaţional masiv din partea unor structuri de media care au participat activ la răspândirea dezinformării şi au creat o imagine foarte favorabilă a protestelor. Din perspectiva unui specialist în manipulările mediatice, tentativele de a convinge populaţia să iasă în stradă erau foarte evidente şi au fost făcute sârguincios, dar fără o pricepere tehnică deo­se­bită. “An­te­ne­le”, Realitatea TV şi RTV preferau să transmită imagini filmate sub unghiuri verticale (0 grade sau 15 grade) care creează impresia vizuală a unei mul­ţimi mari, chiar şi în condiţiile în care este filmat doar un grup dispersat de oa­meni. Periodic, se lan­sau ştiri des­pre mii de protestatari care vin la Bu­cu­reşti din alte oraşe sau mii de studenţi care vin să se alăture protesta­tarilor din Piaţa Uni­ver­si­tăţii. Ulterior, aceste ştiri nu obţineau nicio confirmare, dar în condiţiile unei operaţiuni de manipulare informaţională este foarte important ca per­soanele care se gândesc la participarea la proteste să simtă că nu sunt singure şi că, de fapt, la proteste deja participă un număr mare de persoa­ne. Mesajele transmise de invitaţii din studiourile TV aveau un subtext clar: puterea se teme de pro­testatari şi pu­terea este lipsită de legitimitate. În li­te­ratura de specialita­te, acest proce­deu se numeşte “transfe­rul legitimităţii” şi constă în crearea unei impresii că autoritatea legitimă se află în mâinile protestatarilor, iar statul nu mai are nicio autoritate în afara celei formale. Specialiştii cunosc un aspect interesant al psihicului uman, aspect pe ca­re îl avem în co­mun cu cimpanzeii şi alte primate: per­cepţia autorităţii la nivel individual este legată de comportamentul indivizilor din jur şi nu de o apreciere obiectivă a realităţii. În cazul “revo­luţiilor colorate”, acest aspect este fo­losit în felul următor: individului i se sugerează în repetate rânduri faptul că cei care deţin pu­terea formală în stat nu mai au autoritate reală, iar cei care reprezintă sau sunt asociaţi cu pro­testele sunt trataţi cu reverenţa şi res­pectul rezervat persoanelor care deţin autoritatea reală. Această teh­nică se realizează prin sugestii verbale şi non-verbale, sco­pul final fiind spargerea barierei psihologice care îi împiedică pe indivizi să intre în conflict deschis cu autorita­tea.

Spargerea acestei ba­riere psiholo­gice la nivelul maselor populare este necesară pentru a ob­ţine o participare activă a populaţiei la proteste. În cazul situaţiei de la Bucureşti, tentativa unui “transfer de autoritate” a exis­tat, dar a eşuat la­mentabil din câteva motive printre care se numără lipsa de pricepere din partea specialiştilor autohtoni în ma­nipularea mediatică şi lipsa unui lider vizibil, carismatic şi îndeajuns de curajos să-şi asume rolul de “recipient” al “transferului de au­toritate”. Lideri noi nu există, liderii actuali s-au eschivat de la participare activă (Vic­tor Ponta a fugit la Stras­bourg, iar Crin Antonescu este agitat verbal şi impotent organizaţional), iar liderii din garda veche s-au făcut ne­văzuţi sau s-au internat de urgenţă. În stil clasic securistic, liderii opoziţiei îşi doresc ca “revoluţia” să fie făcută de altcineva, iar ei să participe doar la împărţirea ulterioară a ciolanului bu­getar. Avem o simpatie nulă faţă de personaje gen Yushchenko, Saakash­vili sau Yusuf al-Qaradawi, dar aceşti lideri au avut decenţa să stea în frig  împreună cu protestatarii şi să respire gaz lacrimogen împreună cu ei. Li­de­rii opoziţiei româneşti preferă să vadă “protestele” în confortul unei camere de hotel de la Strasbourg sau al unei vile de protocol, ceea ce îi descalifică total din punct de vedere profesional.

3. Este evident că protestatarii au căutat în mod intenţionat confruntă­rile violente cu forţele de ordine. Fie­care “revoluţie colorată” are nevoie de victime, de morţi şi răniţi care “să dea bine pe sticlă” şi să devină simboluri mediatice cu rol de martiri ai luptei împotriva regimului. De fiecare dată, protestatarii violenţi provin din rândul unor organizaţii formale sau in­formale de tineret şi au o anumită pre­gătire în domeniul luptelor de stradă. Ideea de a folosi galeriile echi­pelor de fotbal în calitate de “trupe de şoc” ale revoluţiilor colorate nu este nouă şi a mai fost pusă în practică la Kiev şi la Belgrad, însă în cazul Ro­mâ­niei există o particularitate interesantă. În cadrul operaţiunilor similare din alte ţări, ultraşii erau doar “vârful de lance”, în timp ce nucleul dur al protestatarilor era format în mare mă­sură de membrii unor organizaţii de tineret cu caracter po­litic sau social (“Otpor!” din Serbia, “Kmara” din Geor­gia, “Pora” din Ucra­i­na, aripa tâ­nără a “fraţilor musulmani” din Egipt etc), dar la Bucureşti nucleul protestatarilor a fost format chiar din ultraşi, conducând la o auto­discreditare a pro­testelor. Opoziţia nu are organizaţii viabile de tineret deoarece banii care s-au alocat pentru dezvoltarea acestora s-au redirecţionat sistematic spre buzunare individuale, iar acum opozi­ţia plăteşte pentru această strategie defectuoasă. Motivul pentru care sunt folosite galeriile echipelor de fotbal este simplu: galeriile sunt bine organi­zate, iar coordonatorii acestora sunt controlaţi ferm de către personaje cu legături strânse în cadrul serviciilor secrete. Faptul că o parte importantă a serviciilor a parti­cipat la organizarea acestei operaţi­uni este evident din spri­jinul acordat protestelor de către “unitatea informaţională” infiltrată în media, din com­plicitatea tacită sau activă a organizaţiilor media (B1, TVR etc.) care, teoretic, ar trebui să spriji­ne poziţia preşedintelui, din comportamentul li­derilor PD-L care doresc să “iniţieze un dialog structurat cu socie­tatea” şi chiar din participarea activă la pro­teste a galeriilor controlate pe fi­liera “civililor” din cadrul UNPR. Re­petăm: asistăm la un război intern al elitelor politice, în care Băsescu a ră­mas singur împotriva tuturor, dar ni­meni nu este îndeajuns de curajos încât să participe vizibil la luptă, preferând metoda clasică şi securisti­că de a acţiona prin interpuşi. Partici­parea ultraşilor la proteste şi eşecul lor în crearea unor “imagini şocante” care să poată fi folosite pentru propagandă ulterioară au avut un efect in­teresant asupra strategiei mediatice a “revoluţionari­lor”. În fond, spectatorilor le-a fost prezentată o imagine profund schizofrenică: pe de o parte, ultraşii erau declaraţi “huligani” şi “agenţi ai serviciilor” care au fost in­filtraţi în rândul protestatarilor pentru a genera violenţe, dar pe de altă parte numărul ultraşilor era folosit în calcu­lele numărului total al protestatarilor. Dacă teoria (absurdă) conform căreia ultraşii erau de fapt “agenţii serviciilor” este corectă, atunci trebuie re­cunoscut faptul că protestele de la Bucureşti au strâns efectiv câteva sute (nu mii!) de participaţi, iar dacă ul­traşii constituie o componentă natura­lă a protestatarilor, atunci trebuie recu­noscut faptul că violenţa de stradă face parte integrantă din strategia pro­testelor care se doresc a reprezenta “societatea civilă”.
4. Un alt procedeu de manipulare care este folosit pe larg de către “unitatea informaţională” din media este “demonizarea neutrilor”. Orice individ care nu achiesează complet şi to­tal la “avântul protestatar” este de­clarat “băsist”, “portocaliu”, “agent al serviciilor băsesciene” şi “susţinător al dictaturii”. Scopul acestei manipulări este impunerea unei alegeri binare: fie individul îl susţine în totalitate pe Băsescu şi, implicit, toate aspectele negative ale actualului sistem, fie trebuie să-i susţină întrutotul pe protestatari şi să iasă în stradă. Inamicul de moarte al oricărei “revoluţii colorate” este cetăţeanul care gândeşte limpede şi îşi pune o întrebare simplă: ce se întâmplă după schimbare? În conse­cinţă, oricine care-şi va pune această întrebare va fi discreditat şi declarat “suporter băsist”, deşi această întrebare este de bun simţ.
5. Protestele au beneficiat de un oarecare sprijin din partea unor organizaţii media internaţionale (Associa­ted Press şi Reuters) care au scris despre “proteste împotriva măsurilor de austeritate la care participă mii de persoane”, dar până acum nu există vreo declaraţie dură a oficialilor eu­ro­peni sau americani care să ofere sprijin protestatarilor şi iniţiativelor de de­clanşare a alegerilor anticipate. Această situaţie îi debusolează pe or­ganizatorii operaţiunii care conside­ră că trebuie să mai întreprindă eforturi pentru a obţine suportul public al Ves­tului, deşi cei mai inteligenţi dintre ei deja îşi dau seama că acest su­port nu va veni.

Dintre toate condiţiile necesare schim­bării cu succes a unui regim politic, actuala opoziţie a îndeplinit doar una. Pentru a schimba un regim politic este necesar ca printre elitele politice şi structurile de informaţii să se găsească îndeajuns de mulţi trădători pentru ca sistemul să nu se mai poată apăra în mod eficient. Se pare că la momentul actual preşedintele Bă­sescu a fost trădat de toţi aliaţii politici şi de majoritatea structurilor de informaţii. Judecând după evoluţia situaţiei, alături de Băsescu este SPP, o parte a “0215” şi o parte din SRI. La capitolul “cooptarea trădătorilor”, rata de succes a opoziţiei a fost de aproa­pe 100%. Din punctul nostru de ve­de­re, dacă Traian Băsescu nu cedează nervos, şansele de succes ale unei re­vo­luţii bazate doar pe o trădare ma­si­vă a elitelor politice şi a persoanelor cu o coloratură specifică a ochilor sunt egale cu zero. Experienţa anteri­oa­ră ne sugerează că preşedintele nu va ceda nervos.
Ceea ce îi lipseşte operaţiunii de înlăturare a lui Traian Băsescu este un lider carismatic şi un program pozitiv de acţiune. Organizatorii au mizat pe ratingul şi popularitatea celor care vor îndemna (direct sau voalat) la ieşirea în stradă, considerând că sentimentul anti-Băsescu corelat cu sprijinul mediatic masiv va fi suficient pentru de­clanşarea unor proteste de anvergură, a căror presiune îl va forţa pe Băsescu să renunţe la putere. Se pare că organizatorii operaţiunii nu au acordat aten­ţia cuvenită capitolului din manual care explică faptul că oamenii sunt dispuşi să iasă în stradă atunci când, pe lângă insatisfacţia faţă de prezent, au şi speranţe puternice la un viitor mai bun de după schimbare. Jude­când după numărul infim al protestatarilor, majoritatea românilor consi­deră că ecuaţia Ponta + Anto­nes­cu nu este egală cu un viitor mai bun, ci doar cu schimbarea echipei care gestionează furtul banilor publici. Aceas­tă constatare, de fapt, nu înseamnă că actualul sistem este bun, ci doar atra­ge atenţia asupra faptului că opoziţia nu a reuşit să echipeze “avântul pro­testatar” cu un lider carismatic şi un program care să fie cunoscut şi susţi­nut de o masă largă a populaţiei. Or­ganizatorii mizează pe sprijin extern la fel cum au mizat organizatorii altor “revoluţii colorate”. Căutarea sprijinului extern este unul dintre scopurile călătoriei lui Victor Ponta la Stras­bourg, însă efectul acestor tentative va fi unul nul. În politica românească nimic nu se întâmplă fără acordul ta­cit sau explicit al Ambasadei SUA, iar Gitenstein este mai tăcut ca niciodată. În situaţii asemănătoare din alte ţări, ambasadorii vestici (în frunte cu am­basadorii SUA) atacau la baionetă au­torităţile statului şi ofereau sus­ţi­nere, inclusiv logistică, organizatori­lor pro­tes­telor. În aceste condiţii apa­re în­treba­rea firească: cum s-a ajuns în si­tua­ţia în care la Bucureşti s-a organizat o coaliţie largă a forţelor politice, oli­gar­hice şi “informaţionale” care a lan­sat o tentativă de “revoluţie colorată” făcută după tehnologie americană, dar sprijinul oficial al Washingtonului lipseşte cu desăvârşire? Explicaţia este paradoxală, dar doar ea oferă răspunsuri coerente la toate întrebările. Bu­cu­reştiul a devenit un teatru de război în care două grupări din cadrul elitei politice şi economice americane îşi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­ţiuni ale preşedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băieţii deş­tepţi”, care până nu demult au beneficiat de o protecţie internaţională imbatabilă (a se compara comportamentul lui Taubman şi comportamentul lui Gitenstein). Aceste acţiuni sunt sprijinite de FMI, o parte a Comisiei Europene şi persoane cu “afilieri in­teresante” gen Mark Mobius, însă acest lucru nu înseamnă că toate forţele active în politica globală din partea americană sunt de acord cu acest comportament al administraţiei Oba­ma. Amintim cititorilor că o bună par­te din actualele elite politice şi “informaţionale” a fost creată şi susţinută de personaje din sfera neoconservatoare a politicii americane care se află într-o opoziţie vehementă faţă de ac­tuala administraţie şi politica acesteia care vizează retragerea graduală din zone care în urma modificărilor conjuncturii internaţionale au intrat în sfera de interes şi influenţă a altor puteri globale. Pentru “băieţii deş­tepţi” şi actuala elită politică, înlăturarea de la putere a lui Traian Bă­sescu care colaborează eficient cu administraţia Obama şi sărbătoreşte venirea noului an chinezesc la am­basada Chinei a devenit o chestiune de supravieţuire şi menţinere a accesului la finanţare. Situaţia economică şi conjunctura internaţională generală i-au făcut să se grăbească, alegerile din noiembrie fiind prea departe pentru a mai putea fi utile unor personaje care sunt vizate astăzi în multiplele dosare care deja au ajuns sau în cu­rând vor ajunge publice. Tentativa stângace de a organiza o “revoluţie colorată” la Bucureşti a fost făcută în disperare de cauză şi va intra în istorie drept o “revoluţie a lichelelor”, “revoluţie” care a eşuat din cauza inepţiei terminale a organizatorilor.

Redacţia Economică de la Cronica Română

Un PIB pe cap de locuitor pe care România nu l-a atins încă, o rezervă valutară fantastică, excedent comercial, un comerţ înfloritor cu Europa, o producţie de petrol suficientă pentru a avea un cuvânt de spus. Una dintre cele mai bogate ţări ale Africii. Cum arată Libia stăpânită de Gaddafi de peste 40 de ani: cifre, fapte, istorie şi politică.

În 1977 lua naștere Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă, concretizându-se astfel la nivel formal ambiția colonelului Muammar Gaddafi de a crea o nouă formă de democrație directă (Jamahiriya – statul maselor), în care puterea este exercitată direct de către populație prin intermediul consiliilor locale. Gaddafi era de 8 ani la conducerea Libiei, după ce la 1 septembrie 1969 a organizat o lovitură de stat prin care l-a detronat pe regele Idris.

Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU. Țara fusese invadată în 1912 de către o Italie cu ambiții coloniale. Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, destul cât să reprezinte 20% din populația țării africane de la vremea aceea.

După înlăturarea italienilor, economia Libiei a început să se dezvolte rapid. Petrolul devenise o resursă foarte importantă și în Libia existau rezerve importante. De importanța energetică a  țării a beneficiat și Gaddafi. Acesta a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară în ’71. În același an a decis și naționalizarea deținerilor British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Deținerile statului în expolatările de țiței au crescut la 60% în ’74 și la 70% în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.

Libia s-a implicat foarte activ în impunerea OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ca organizație absolută pentru reprezentarea intereselor producătorilor la nivel internațional. Deși nu putea rivaliza vecinii din lumea arabă la nivelul rezervelor de țieței și a capacității de exploatare, Libia este în parte responsabilă pentru criza petrolului din 1973, după ce a promovat creșterea prețului petrolului și impunerea unor embargouri împotriva țărilor occidentale. Astfel, între ’70 și ’74 producția de petrol a Libiei a scăzut la jumătate, însă veniturile au crescut de patru ori.

Gaddafi a încercat să ridice păturile sărace și prin trecerea sub controlul statului a afacerilor private. În 1978 a publicat cel de-al doilea volum al Carnetului Verde (The Green Book) în care comerțul și alte afaceri private erau considerate o formă de sclavie și se propunea abolirea acestora. Întreprinderile private au trecut treptat sub controlul muncitorilor, iar parte din clasa de mijloc a părăsit țara.

Petrodolarii au ajutat și la o relativă diversificare a activităților economice și a dus la creșterea nivelului de trai al libienilor. Însă, o parte semnificativă din bani s-a dus în întărirea armatei și în finanțarea unor acțiuni paramilitare în mai multe zone ale lumii.

Ambițiile panarabice a lui Gaddafi a dus la implicarea Libiei în mai multe conflicte. În ’77 Gaddafi a atacat Egiptul, vecinul din vest, după ce președintele Sadat și-a manifestat intenția de a face pace cu Israelul. Libia a pierdut conflictul de graniță în 4 zile. În ’78 a început conflictul din sud cu Ciadul, pe care libienii l-au pierdut în 1987 și după intervenția Franței. Gaddafi a încercat apoi să-și ajute prietenul ugandez Idi Amin în războiul împotriva Tanzaniei.

În ’80, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul. Câteva dintre acțiunile în care implicarea libiană a fost dovedită: atentatul cu bombă dintr-un club de noapte berlinez frecventat de soldații americani în ’86; detonarea unei bombe în avionul Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, care a dus la moartea a 270 de oameni în 1988; atentatul cu bombă asupra asupra avionului UTA 772 în Ciad ce a dus la moartea a 171 oameni în 1989.

După ce aproape 10 ani Libia a fost sub sancțiuni ONU, Gaddafi a reconsiderat relațiile cu Occidentul. Lucruruile s-au accentuat în 2003 când Libia și-a asumat responsabilitatea pentru cele două avioane prăbușite și a anunțat că plătește daune de 10 milioane dolari pentru fiecare familie care a suferit de pe urma actelor de terorism. De asemenea, Libia a anunțat că renunță la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, deși sunt mulți care spun că programul exista mai mult la nivel de intenție.

După ce s-a întâlnit cu mai mulți lideri vestici, Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de securitate al ONU. Țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma “modelul libian”. George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra țării africane în 2004.

Libia azi

Libia are cel mai lung țărm la Mediterana dintre toate țările africane. De altfel, pe țărm sunt concentrate și cele mai importante orașe: capitala Tripoli, Benghazi (orașul central al rebelilor în acest moment), Misrata și Al Bayda’. Deși are o suprafață de 1,759 miloane km2 (locul 17 în lume), Libia rămâne în continuare slab populată și are doar 6,42 milioane locuitori. Cea mai mare parte din țară (90%) este ocupată de deșert, astfel că densitatea populației este una de doar 3,6 locuitori pe kmp (locul 227 din 240).

Țara este una dintre cele mai bogate din Africa. PIB nominal per capita în 2010 a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume), conform FMI. PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare a fost de 14.878 în 2010. HDI (Indicele dezvoltării umane), un indicator alternativ ce ia în seamă și accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, pune Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10%.

Economia Libiei se bazează în cea mai mare parte pe exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi îniante de izbucnirea conflictelor recente. Este cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa. De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.

Petrolul și produsele din petrol reprezintă 95% din exporturi, 50% din PIB și 75% din veniturile bugetare. Jumătate din petrol este exploatat de către Compania Națională și subsidiarele sale. Eni (Italia), Marathon Oil Corp. (SUA) si OMV (Austria), Hess Corp. (SUA), Suncor Energy Inc. (Canada) și Repsol YPF (Spania) sunt câteva dintre companiile mari occidentale care exploatează în Libia. De asemenea, au mai semnat contracte de explorare cu libienii și cei de la BP (900 milioane dolari) în 2009. Parafarea acestui contract a fost una cu cântec fiind condiționată de repatrierea unui agent al serviciilor secrete libiene, arestat și condmnat în Marea Britanie la închisoare pe viață pentru atentatul cu bombă asupra avionului Pan Am 103.

Cel mai mare partener comercial al Libiei este Italia. Silvio Berlusconi s‑a întâlnit la nivel oficial cu Muammar Gaddafi de nu mai puțin de 11 ori.  Relația fructuoasă dintre cele două țări a fost pusă pe hârtie în 2008, când au semnat un acord de cooperare economică la Benghazi. Italienii s-au angajat să plătească despăgubiri de 5 miliarde dolari Libiei drept compansație pentru ocupația militară, în schimbul banilor africanii urmând să țină în frâu imigrația ilegală și să-și crească participațiile la companiile itlaliene.

Italia cumpără aproximativ o treime din petrolul libian și un procent semnificativ din producția de gaze naturale, iar Autoritatea Libiană de Investiții a băgat miliarde de euro în companiile italiene în ultimii ani: a cumpărat 7,5% din acţiunile Unicredit, 2% din cele ale Fiat, 14,8% din compania de telefonie şi internet Retelit (o societate a concernului Telecom Italia), 2% din concernul de armament Finmeccanica. Ba chiar libienii au intrat și în acționariatul clubului de fotbal Juventus Torino (7,5% din acțiuni). O altă investiție notabilă a Libiei în afara granițelor este cea în trustul media Pearson sub care se află Financial Times și jumătate din The Economist.

În total, 37,6% din exporturile de 44,9 miliarde dolari ale Libiei se duc către Italia, 10% către Germania și 8,4% către Franța.

Din importurile de 24,5 miliarde dolari (în mare parte echipamente, prefabricate și mâncare), 19% sunt din Italia, 10,5% din China și 10% din Turcia.

Balanța de cont curent este pozitivă, cu un excedent de 15,5 miliarde dolari. De asemenea, rezervele de valută și aur sunt importante: 107,3 miliarde dolari – locul 14 în lume, conform CIA World Factbook. Libia are o datorie externă totală de doar 6,3 miliarde dolari.

Statul este cel mai mare angajator și oferă 75% dintre locurile de muncă existente, conform unor estimări. De asemenea, nu există un indicator relevant pentru rata șomajului. Estimările variază în acest caz în jurul a 20-30% din totalul populației active.

sursa: Money.ro

Dupa ca s-a luat de noi , facandu-ne tigani, francezilor li s-a urcat sangele la cap din cauza petrolului. Asa ca au sarit pe resursele Africii (a se vedea si cazul Tunisiei).

La co-productie participa :

USA in calitate de bataus mondial

UK – in calitate de stat american ( al 51-lea)

Franta pentru resursele de petrol. (amintirea colonialismului e inca proaspata)

Italia ( au si ei o firma in domeniu – Eni)

Norvegia pentru ca europenii sa cumpere de la ei mai scump (daca concurenta nu produce atunci marfa ta e mai cautata !)

Imnul ţiganilor expulzaţi. Hip-Hip de ocazie .
Facem haz de necaz !

Fondul Monetar Internaţional  este produsul Acordului de la Bretton Woods şi este o creaţie la origine americană. El este o rămăşiţă a sistemului financiar internaţional care s-a prăbuşit pe 15 August 1971 la decizia Preşedintelui american de atunci Nixon. După prăbuşirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătăţită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur – devize”, la nivel internaţional reglementarea a devenit tot mai slabă şi rolul FMI a scăzut şi el simţitor la nivel global (fiind redus la o finanţare limitată a ţărilor cu probleme cronice de balanţă de plăţi externe, facilităţi speciale de finanţare şi consultanţă în domeniul politicilor economice pentru ţările lumii a treia). România, ca o veritabilă ţară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituţie dinozaur ar putea-o avea pe plan local.

Un prim mit legat de importanţa acestei instituţii anacronice vehiculat de “specialişti” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puţini ştiu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare ţară la fond (1/4 în aur şi devize şi 3/4 în monedă locală) şi că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noştri: fiecare ţară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale ţării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă şi de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Şi pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă naţională, cota va fi iniţial vândută pentru valută către alţi membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (şi aici poate să apară un cost).

Un alt mit este legat de importanţa fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internaţional a depăşit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparaţie cu valoarea creditului internaţional, valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni sau acţiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesaţi prin aceste canale private de finanţare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate şi sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internaţională a unei ţări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în ţările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaţionale către companiile mamă la un curs atractiv (menţinerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).

Aud adesea şi un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenţei FMI în România: prezenţa acestei instituţii  dă un plus de credibilitate şi reduce riscul sistemic pentru investitorii şi creditorii internaţionali. În opinia mea prezenţa FMI echivalează cu prezenţa doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie şi în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezenţa FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilităţii externe a unei ţări.

Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituţie publică suprastatală, mult mai puţin legată de interesele celor asistaţi decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituţie publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele şi serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe pieţele internaţionale (crescând exporturile). Importanţa şi atenţia de care se bucură această instituţie (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluţii care sunt contradictorii care sfidează şi cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condiţiile în care statul administrează şi proiecte publice (cu oameni mai prost plătiţi statul va fi mai corupt şi mai puţin interesat de modul în care se cheltuieşte banul public). FMI are o reţetă standard pe care o propune tuturor ţărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca şi cum aş primi acelaşi tratament dacă aş suferi de cancer sau răceală.

Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluţie providenţială se poate transforma într-o greşeală fatală pentru o economie de tipul celei româneşti nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea şi caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înţelegem rapid că singura soluţie şi speranţă pentru ieşirea din criză rămâne sectorul privat şi iniţiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să îşi revină şi toţi mai mulţi români să înceapă să îşi deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate şi acordate exclusiv aceloraşi antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înţelegem că pieţele financiare internaţionale (deşi în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deşi viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie şi el încurajat să participe la această ieşire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacţiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parţial) prin oferte publice iniţiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe pieţele internaţionale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe şi fără un efect vizibil pe piaţă. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (şi alte instituţii similare) pentru că acei bani intră în conturile sale şi sunt cheltuiţi după vrerea sa însă sunt rambursaţi ulterior de către toţi contribuabilii. FMI şi alte instituţii financiare internaţionale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie şi să ne creeze iluzia unui sprijin real.

articol preluat de pe http://cristianpaun.finantare.ro/