Profit & Loss

preluare citynews.ro:

http://www.citynews.ro/cluj/interviu-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643/

E scriitor, traducător, vorbitor a şapte limbi, vorbeşte impecabil româna şi maghiara, a lăsat cariera universitară europeană şi mirajul turnului de fildeş occidental şi s-a mutat la Mera, lîngă Cluj. E Raoul Weiss, omul care s-a născut în Alsacia şi a ales o nouă patrie: Transilvania. Şi poate cel mai în măsură să vorbească despre două lumi paralele, a noastră şi a europenilor. Are şi dezamăgirea creatoare, dar şi distanţa necesară ca să facă asta.

Stai într-un sat din Transilvania, aproape de Cluj, deși ești scriitor. Ai predat la universități, vorbești șapte limbi. Deci ești, într-un fel, cetățean global. Ce lipsește dincolo, în Occident, și ai găsit în Transilvania ca să te hotărăști să te muți aici?

Raoul Weiss:  Aici am găsit omenia. Occidentul de azi e reprezentantul unui proces de cel puțin 30-40 de ani de dezumanizare a societății, sub influența neo-liberalismului. Când omul e redus la o funcție de producere și consum, rămâne din el ceea ce vedem azi în Occident: un roboțel isteț, foarte eficient în urmărirea propriului interes. Un aparat destul de bine pus la punct și absolut gol din punct de vedere spiritual. Psihologic, fără nicio legătură emotivă adevărată cu vreo comunitate familială, națională, regională sau lingvistică. O variantă a omenirii cu care eu nu mă mai identific deloc. Eu mă simt mult mai comfortabil emoțional, liniștit, acasă, într-o societate de români sau unguri din Transilvania, decât printre studenți, pedagogi, salariați, sau orice altă categorie socială de la Paris, Strasbourg sau  Berlin.

Cum te-ai acomodat aici? Cum te înțelegi cu țăranii din Mera? Găsiți subiecte despre care să vorbiți?

Desigur, nu sunt aceleași subiecte pe care le-aș aborda cu dumneavoastră, nu aș vorbi cu ei despre ceea ce vorbim noi acum. Acolo nu am cum să vorbesc despre asta și tocmai aceasta este tragedia societății tradiționale: ea, cultural, nu este echipată conceptual, pentru a măsura primejdia care se apropie. Asta e o foarte mare problemă, care a fost sesizată de cei care au încercat să conceptualizeze problema asta. Cum ar putea societățile tradiționale să reziste globalizării? E întotdeauna aceeași poveste – omul tradițional nu înțelege logica globalizării. Și fiindcă nu o înțelege, nici nu are arme împotriva ei.

Hungtington v-ar privi cu invidie și mirare, apropo de ciocnirea civilizațiilor. 

Eu am puțin spre deloc simpatie pentru Hungtington. Ce am încercat eu să fac este o reîntoarcere la civilizație. Ce pe mine mă atrage cel mai mult în Ardeal este supraviețuirea – drept e, doar sub formă de rămășițe – a unei mari civilizații tărănești europene. Termenul acesta de civilizație țărănească trebuie subliniat, pentru că în România există încă, în masele urbane, ideea modernității mijlocii, prejudecata care opune civilizația și țăranul, ceea ce iarăși e o greșeală enormă. Barbaria modernă de la care eu încerc să fug a fost creată de lumea industrială – acapararea societății prin tehnică. Cei cu adevărat civilizați în Europa de azi sunt țăranii români, cei care au rămas, desigur și care au rămas și cultural țărani. Nu e destul să te ocupi cu agricultura sau să stai într-un sat ca să fii, antropologic, țăran. Mă refer aici la țărănia culturală și la păstrarea tradițiilor caracteristice lumii țărănești tradiționale. În acest moment, eu consider că m-am întors spre civilizație, civilizație care era reprezentată și în regiunea în care m-am născut, dar a fost exterminată de barbaria tehnică.

Ce se întâmplă acum, în toată această confuzie din interiorul Uniunii Europene? Noi ne așteptam la mutații culturale benefice, care să aducă un plus de complementaritate fiecărei culturi și, de fapt, asistăm la o bătălie în cușcă în care fiecare țară încearcă să dea vina pe cealaltă. Italia pe Spania, Spania pe Grecia, Grecia pe Germania și tot așa. 

Uniunea Europeană, ca întreg, e pe moarte, e pe cale de dispariție. Cred că pentru țările periferice și nou aderate în spațiul european asta e o veste bună, pentru că pentru ele – România, Ungaria, Bulgaria – Uniunea Europeană nu a fost niciodată altceva decât o structură neo-colonială. Ce era în cadrul așa numitei fraternități socialiste, Uniunea Sovietică, e acum nucleul țărilor conducătoare în cadrul UE. Practic, e vorba de Germania și Franța – una are industria, alta armata, iar împreună, au o majoritate cel puţin relativă în instituțiile europene. Cazul cel mai ilustrativ este exemplul  gazelor din rețelele de distribuire din România, unde există un monopol de stat, un monopol dublu privat – sudul României la francezi, și nordul, mai ales Transilvania, la nemți. Plătim gazul la preț de Germania pentru o stare a țevilor care, în mare, nu a evoluat de prea mult timp. Mari lucrări de modernizare nu au fost făcute. Asta e toată povestea, nu numai a Uniunii Europene, ci a catastrofei neo-liberale din Occident de 30 de ani încoace – și anume acapararea statelor de o oligarhie industrial- financiară. Voi chiar aţi crezut că o să fiţi egalii nemţilor sau ai francezilor? Să fim serioşi: uitaţi-vă la Ungaria: cum a mişcat în front, cum a fost amendată.

E o formulă nouă? O reinventare a Evului Mediu? Asistăm la o nouă colonizare? 

Tema asta cu întoarcerea în evul mediu și neo-feudalitate e una recurentă. Oricât de groaznic sună neo-feudalitatea asta, românul – cumva inconștient desigur – rămâne optimist. Domnitorii feudali țin un predator și au grijă de robi pentru simplul motiv că feudalismul clasic din Evul Mediu însemna că domnia e legată de pământ. Deci dacă faci abuz, dacă duci masele până la înfometare și la moarte, ai o problemă, că nu mai ai pe cine să exploatezi, cine să lucreze pământul. Capitalismul financiar globalizat de azi a rezolvat această problemă într-un fel și mai eficient și cu mult mai mult potențial ucigaș. Bechtel, E-on Gaz și cu prietenul Jeffery Franks de la FMI vin în România, iau ce e de luat și se cară. Că lumea e lungă și lată – mai sunt India și Brazilia de exploatat.

Dar oamenii primesc cu brațele deschide, cu o anumită ospitalitate și entuziasm această colonizare. Așternem covorul roșu. 

Eu nu susțin isteria anti-comunistă care e la modă în țările de est, dar comunismul e de vină în povestea asta, pentru că a obișnuit masele cu discursul acela idealist și stupid, cu un stat, cu un partid care îți vrea binele. Povestea asta e frumoasă, dar din păcate nu există. Credința în bunăvoința statelor, a țărilor și a guvernelor a supraviețuit pentru populație și iată că nu sovieticii au profitat de ea, ci frații lor din vest.

Ce e, de fapt, în concepția dumneavoastră, Uniunea Europeană?

Dacă o privim din perspectiva României sau Ungariei, pentru că profilul e foarte asemănător și în relațiile lor cu țări precum Germania, dar și Finlanda, UE e o structură de colonizare.

Adina Fartușnic (http://www.citynews.ro/cluj/interviu-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643/)

In perioada imediat urmatoare, pe tot cuprinsul Campiei Nordice, vor fi precipitatii insotite de grindina cu bombe H de 5 kilotone.

Vantul nuclear va sulfa de la slab la moderat, insotit de averse puternic radioactive.

Temperaturile la sol se vor situa intre 10-100 milioane de grade C

Nivelul radiatilor ultraviolete, si nu numai, nu a putut fi masurat

Turistii sunt sfatuiti sa poarte ochelari de sudura, daca privesc  in directia Budapesta!

Ungaria ataca Romania!…

……….in cursul zilei de ieri o puternica coloana blindata, ungara, formata din paispe’ tancuri, opt transportoare si patru camioane a dat sa intre in Romania! Politia de Frontiera i-a oprit cu greu, sa-i caute de E-coli. Apoi i-au intrebat de roviniete…Ungurii au spus  ca sunt la razboi. Romanii le-au dat amenda! Ungurii au izbucnit in plans si au amenintat cu aviatia.

Un numar, totusi mic, de Gripen au decolat imediat, cu gandul sa sprijine gruparea de blindate. Ajunsi la granita…romanii le-au cerut inputernicirea, de la suedezi, sa iasa cu avioanele din Ungaria…Ungurii au zis ca nu le trebuie, ca nu merg departe…Avioanele au fost confiscate in vederea inapoierii proprietarilor de drept. Pilotii unguri au izbucnit in plans…si au amenintat cu flota navala…

Politia de frontiera…s-a plictisit de unguri, le-a mai dat o amenda pentru fals in declaratii, ca de unde dracu sa aiba ei flota?!,  si i-au uschit inapoi! Ungurii  au plecat, dar au jurat sa se intoarca! La plecare au intrebat cat costa rovinieta la vehicule diesel de 45to. pt 7 zile. La auzul sumei…s-au hotarat ca data viitoare sa vina calare, sau in cadrul unei excursii organizate, cu autocare romanesti inchiriate!

Un ofiter roman le-a spus sa fie atenti la cai sa aiba microcip in ureche, ca altfel iar nu-i lasa sa se joace cu Armata Romana, si i-a indrumat spre un circ din apropiere…Acu’ poate incearca cu o agentie de turism! Poate asa sa intre in tara! In privinta razboiului, un purtator de cuvant al Armatei Romane a declarat ca daca vin, sunt bineveniti! Vor fi dusi la mare, sa vada si ei nisipul, ca la ei in pusta nu e mare…si e pacat  “ sa-i trimitem inapoi batuti, fara sa vada marea, macar odata…”!

Prima parte, cea  cu prognoza meteo,  am gasit-o pe Youtube si mi s-a parut foarte misto. Categoric nu am nimic cu ungurii sau maghiarii din Romania. Acesta gluma are mai mult legatura cu faptul ca Ungaria si-a desfintat practic armata, Bulgaria nu este nici ea departe, iar Romania a ramas cam singurica, prin zona. Cei mai apropiati doi aliati ai nostri fiind, in acest moment, apti cel mult sa asigure cateva batalioane de infanterie usoara, si o umbra de protective aeriana.

Practic, Ungaria nu mai are tancuri, iar Bulgaria se mai lauda cu un pluton de vanatori de munte, cam 55 de oamenii. Bulgarii inca se mai gandesc daca mai cumpara avioane, bani de motorina n-au si in general  si-au cam pierdut gustul pentru o forta militara serioasa. La fel ca vecinii unguri. Poate ca au si ei dreptatea lor, si fiecare isi cunoaste limitele, dar parca prea s-au lacomit la bani. In acest context imi aduc  aminte de declaratia facuta de Celeste Wallander, in noiembrie 2002 in Foreign Affairs, privind necesitatea infiintari unui mecanism care sa permita excluderea din NATO pe motiv de neseriozitate. Iar Ungaria era considerata  atunci …campioana .

    Tanc unguresc T 72…nu va speriati, nu este singurul!Mai au inca 13 bucati  !  

Si…a ramas, dar acum este secondata, din ce in ce mai serios, de vecina Bulgarie, care pur si simplu si-a chemat acasa caricatura de fregata, din lipsa de motorina. Este probabil  unicul caz in istoria NATO, cand un membru isi recheama trupele dintr-o misiune pe motiv de …combustibil!

Asada,  vrem nu vrem, Romania va trebui sa-si refaca  calculele privind investitile in Armata, pentru a tine cont si de aceste realitati noi si destul de ingrijoratoare. Intr-un eventual conflict cu vecinul de la nord-est  vom fi singuri, pana cand NATO va reusi sa trimita trupe serioase. Turcia este foarte puternica, dar ajutorul ei poate veni doar prin Constanta, care este extrem de vulnerabila in cazul unui atac dinspre Ucraina sau Sevastopol. In esenta, atata timp cat cele doua tari isi vor mentine actuala politica de aparare, noi nu ne putem permite nici o relaxare, sau diminuare de forte, diminuare care este la mare moda in Europa Nordica! Dar ei, nordicii,  nu prea sunt vecini cu rusii si puii lor, ucraienienii!

Noi , ca de obicei…suntem vecini mereu cu cate un imperiu si, in mod clar, avem asigurata o viata palpitanta si fara plictiseala…Asta ca sa luam partea plina a paharului !

 Articol republicat, cu ocazia unei mici retrospective RoMilitary, in cinstea  zilei de 15 martie. Ca sa lamureasca tot poporul cu cine avem noi de a face!

Preluare de pe http://rumaniamilitary.wordpress.com/2012/03/15/prognoza-meteo-in-ungaria-2/

de Corneliu Vlad

De sărbătoarea naţională de la 15 martie, Ungaria a primit cel puţin două cadouri: unul rău şi unul bun. Rău e cadoul european: o jumătate de miliard de euro, hărăziţi ca ajutor, au fost îngheţaţi. Guvernul Orban n-a mai fost păsuit, ca Spania, din cauza “repetatelor sale deficituri excesive” şi i s-a tăiat, deocamdată, o treime din partea ce-i revine din Fondul de coeziune al UE pentru noile state membre ale UE din Estul continentului. Şi e doar prima dintre sancţiunile cu care Co­misia Europeană avertizează că ar penaliza guvernul condus de Viktatorul (poreclă tot “europeană”) Orban. Cadoul bun n-a venit încă, dar se aşteaptă de la Bucureşti. O Facultate de Medicină şi Farmacie la Târgu Mureş, cu predare în maghiară şi engleză. Adică, tocmai bună pentru a forma, pe banii contribuabililor români, medici, farmacişti şi asistente pentru Ungaria şi orice altă ţară a lumii. Că nu toţi bolnavii din România ştiu un­gureşte sau englezeşte. (E şi o excepţie: moaşele vor fi pre­gătite şi în maghiară, şi în română.)

De câteva decenii, 15 martie e una dintre cele mai agitate zile din calendarul Ungariei. E sărbătoarea naţională cea mai predispusă la proteste şi violenţe. Iar pentru că unii o celebrează şi ca zi a maghiarimii de pretutindeni, au simţit pe pielea şi pe oasele lor această celebrare românul Mihai Cofariu şi alţii în martie 1990, la Târgu Mureş. În 2011, când Omul anului a fost Protestatarul, la Pesta au de­mon­strat în această zi 10.000 (după alţii, 20.000) de cetăţeni. Dar autorităţile au avut grijă să reducă din vreme impactul de­monstraţiei. Ceva mai de­vreme, în februarie, pentru premierul Orban au manifestat o jumătate de milion de persoane, “toţi tineri şi prezentabili, remuneraţi fiecare cu câte 1.500-2.000 de forinţi, pentru a asista la ceremonie”, cum scria site-ul Origo.hu. Cu acel prilej, premierul Orban a lansat, în primul său discurs al anului, un aforism ce merită reţinut: “Europa e ca alcoolul. Ne dă iluzii şi ne împinge la planuri mari, dar după trezie ne lasă deziluzionaţi şi fără speranţă”.

“Ce se întâmplă la Buda­pesta?”, se întreabă, perplex, edi­­to­rialistul site-ului presseurop. Şi tot el încearcă să-şi răspundă: de când a revenit la putere, în 2010, premierul Or­ban, care fusese un şef de guvern liberal şi moderat în anii 1990, pare să se fi transformat într-un autocrat. Sprijinindu-se pe o majoritate de două treimi în Parlament, inclusiv partidul de extremă dreaptă, Jobbik, el pare azi mai degrabă preocupat să apere hegemonia propriului partid, Fidesz, decât cucerirea democratică de după comunism, pare mai inspirat de nostalgia unei Ungarii mari, naţio­naliste, decât de valorile Uniunii Europene.

În frenezia sa, Orban strânge chinga puterilor legislative, judiciare şi economice, pune şaua şi pe presă şi pres­tează un discurs naţional şi popu­list, drept care unele voci din Europa cer chiar excluderea Ungariei din UE. După patru ani şi jumătate la Budapesta ca ambasador al Franţei, diploma­tul René Croudont  declara pu­blic, zilele trecute, fără niciun fel de precauţie di­plo­matică: “Pro­cesul legislativ s-a desfă­şu­rat într-un ritm care n-a permis practic nicio concertare posibilă nici cu opoziţia, nici cu societatea civilă. Unii au senzaţia că Guvernul ar vrea să blocheze jocul politic şi să facă alternanţă mai dificilă. Nu e vor­ba de dictatură, cum spune o anumită presă, dar e clar că guvernul a trecut de linia roşie pe multe subiecte”. Iar universitarul fran­cez Michel Abherve, de pildă, se amuză – sau nu – de felul cum a fost concepută taxa pentru câini: “Sunt taxaţi doar câinii care nu sunt de rasă ungară, nu şi patrupezii care i-au însoţit, la sfârşitul primului mileniu pe nomazii cuceritori veniţi din stepele Asiei: viszla, puli, pumi, ku­vasz sau spectacularul ko­mon­dor”. Asta zic euro­penii.

Dar ungurii? Unii,  ca economistul Vincze-Szabo, constată că ţara a devenit un laborator “pentru ce-i mai rău” şi se întreabă de ce n-ar fi şi unul “pentru ce-i mai bine”. N-au dreptate, spune el, cei care-l compară pe Orban cu Hitler şi Ungaria cu o dictatură, dar când compania Malev n-are cu ce să-şi ridice avioanele de la sol, Primăria Budapestei se străduieşte să salveze transportul în comun, şcolile se închid că n-au cu ce să se încălzească, se fac concedieri pe capete în ministere, spitale, Armată, universi­tăţi, la Operă şi TV, e o pro­blemă. E drept că, înainte de toate acestea, Orban a îndrăznit să sfideze FMI, finanţa internaţio­nală, Uni­u­nea Europeană, dogma neoli­berală şi a iniţiat măsuri de impozitare a băncilor şi in­ves­tiţiilor străine şi punerea Băncii Centrale sub controlul guvernului. O majoritate a populaţiei l-a susţinut, dar dacă începe să strângă tot mai mult cureaua, sprijinitorii se împuţinează. Ori­cum, 15 martie va fi un test în materie. Taberele pro şi contra Orban vor demonstra, fie­care, în locuri bine stabilite şi vor avea în sprijin şi “turişti” dinafară – Polonia, Franţa etc (România a avut şi ea, “turişti sovietici” în decembrie 1989). Nu rămâne decât să-i urăm, de 15 martie, Ungariei să devină un laborator “pentru ce-i mai bine”.

“Cronica Romana”

Iata redau aici un articol aparut la Reuters :
http://blogs.reuters.com/breakingviews/2012/02/09/harsh-imf-approach-courts-disaster-in-romania/

Concluziile le trageti singuri. Sublinierile pe text imi apartin.

By Martin Hutchinson and Christopher Swann

The authors are Reuters Breakingviews columnists. The opinions expressed are their own.

The IMF is courting disaster in Romania. The fund’s draconian conditions led Bucharest to cut public sector wages by 25 percent, far more than elsewhere. Now Romania’s prime minister Emil Boc has resigned and anti-reform forces have been emboldened. Excessive IMF rigour could do lasting harm.

The fund has been trying to soften its fearsome reputation. Managing Director Christine Lagarde has argued that the IMF should be less harsh, admitting that “consolidating too quickly can hurt the recovery and worsen job prospects.”

Sadly, in its treatment of Romania the IMF lived up to its old blood-sucking reputation. The lender’s demands included 100,000 job cuts, as well as steep cuts in salaries and a hefty rise in VAT, which hits the poor directly. Such harsh measures may prove self-defeating. By strengthening anti-market political forces, the IMF may end up pushing Romania away from the policies it encourages.

Romania does not obviously need extreme measures. While its current account deficit reached 14.5 percent of GDP in 2007 (less than Latvia, Bulgaria and Estonia), it has alleviated the problem with a 30 percent devaluation of the leu in 2007-09. Its public spending at 36 percent of GDP is not excessive.

Crude fiscal austerity fails to address Romania’s endemic corruption and other structural economic problems, which help keep the country’s GDP per person the second lowest in the EU. The IMF could help the country deal with the dreadful legacies of the odious Ceausescu regime. Instead, its harshness risks undermining Romania’s fragile democracy – street protests helped bring the government down.

The mauling of Romania heightens worries that the IMF operates with a double standard. Richer nations such as Ireland and Portugal were offered more lenient terms. The Emerald Isle was asked only to cut the pay of incoming civil servants by 10 percent and trim the government payroll by 8,000 while Portugal got away with 5 percent salary cuts and staff reductions through attrition.

When the IMF lends to richer countries, its conditions have softened. For the fund to succeed in its mission it may need to give its more impoverished clients similar treatment.

O interesantă analiză a evenimentelor de la Bucureşti. Personal nu sunt de acord cu toate afirmaţiile , dar analiza e destul de lucidă şi de realistă , punctând unele aspecte esenţiale.

Preluare de la Cronica Română : http://cronicaromana.com/2012/01/16/editorial-revolutia-lichelelor/

Pentru un observator care nu a văzut îndeaproape o “revoluţie colorată”, ce­ea ce se petrece la Bu­cureşti poate părea un “protest al oamenilor răbdători”, “o răbufnire a societăţii civile” sau “o acţiune în stil indignados”. Pentru niş­te observatori care au văzut în­de­a­proa­pe câteva “revoluţii colorate”, in­clusiv din spaţiul ex-sovietic, ceea ce se pe­trece la Bucureşti nu poate fi ca­talogat drept altceva decât o tentativă jenant de stângace de a reproduce un algoritm adus din exterior, dar neînţeles de către cei care încearcă să-l im­ple­menteze.
Situaţia ultimelor zile reproduce sche­ma “implementării accelerate a unui regim democratic” descrisă în “ma­nualele” scrise de cunoscutul specialist american Gene Sharp. În cazul protestelor de la Bucureşti asistăm la o situaţie paradoxală, în care de pe ambele părţi ale baricadelor politice şi stradale se află personaje cu pregătire americană şi ambele tabere mizează pe sprijin extern. Se vede clar că elita politică de la Bucureşti este divizată şi conducerea PD-L l-a trădat pe pre­şe­din­tele Băsescu, lăsându-l aproape sin­gur îm­potriva unei tentative de schimbare a regimului. Este clar că organizatorii pro­testelor au mizat pe un succes ră­sunător şi acum liderii PD-L se află într-o situaţie deosebit de dificilă, ei devenind ţinte sigure pentru represalii ulterioare din partea loialiştilor băse­s­cieni. Orice ar face, liderii PD-L care s-au făcut nevăzuţi în perioada de criză nu vor mai fi iertaţi. Judecând după comportamentul liderilor opo­ziţiei politice, se poate spune că nici ei nu prea cred în succesul operaţiunii de răsturnare a regimului lui Traian Băsescu şi sunt uimiţi de lipsa spriji­nului exterior care să influenţeze în mod semnificativ raportul de forţe pe plan intern.
Pentru a face o analiză coerentă a situaţiei create merită să facem câteva observaţii de ordin tehnic.
1. Protestele au urmat algoritmul clasic prin care se urmăreşte iniţierea unui avânt protestatar pe baza unui motiv concret şi, ulterior, “genera­li­za­rea” acestor proteste în vederea schim­bării regimului politic. De cele mai multe ori, organizatorii “revoluţiilor co­lorate” utilizează pretextul unor pre­su­puse (sau reale) falsificări ale ale­ge­ri­lor, dar ca pretext poate servi aproa­pe orice, începând de la presupuse abuzuri ale forţelor de ordine (Libia) şi terminând cu conflicte de muncă (Ka­zahstan). În cazul României s-a uti­lizat la maxim pretextul “privatizării serviciilor de ambulanţă” ceea ce nu este altceva decât o manipulare informaţională grosolană. Invităm pe toţi care nu sunt de acord cu această apreciere să arate concret (articol, paragraf, pro­po­ziţie) o asemenea prevedere în pro­iec­tul legislativ propus de comisia pre­zidenţială. Preşedintele a procedat absolut corect din punct de vedere tehnic atunci când a retras proiectul modificărilor legislative, reducând astfel posibilitatea organizatorilor pro­tes­telor de a coopta mai mulţi susţinători şi forţându-i să treacă accelerat la re­orientarea protestelor pe făgaş strict politic. Evident, tentativa de a reforma sistemul sanitar a fost întreprinsă la un moment greşit şi a avut o susţinere in­formaţională absolut execrabilă. Pre­supunem că cei responsabili de aceas­tă operaţiune au fost demişi pentru că sunt fie incompetenţi şi irecuperabili din punct de vedere intelectual sau au acţionat în interesul oponenţilor po­litici ai preşedintelui. Pe cei care consideră că reforma sistemului sanitar a fost întreprinsă pentru facilitarea furtului banilor publici de către “baronii PD-L din sănătate” îi invităm să gă­seas­că prevederile din actuala lege care îi opresc pe zişii “baroni” de la fur­tul banilor publici şi îi invităm să se gândească dacă nu cumva starea de­plo­rabilă a sistemului de sănătate ara­tă că acolo deja se fură practic tot ce se poate fura. Modificarea sistemului sanitar ar fi dus doar la reorientarea flu­xurilor financiare, şi aceasta era mi­za conflictului din jurul iniţiativei le­gislative prezidenţiale.

2. Protestele au beneficiat de sprijin informaţional masiv din partea unor structuri de media care au participat activ la răspândirea dezinformării şi au creat o imagine foarte favorabilă a protestelor. Din perspectiva unui specialist în manipulările mediatice, tentativele de a convinge populaţia să iasă în stradă erau foarte evidente şi au fost făcute sârguincios, dar fără o pricepere tehnică deo­se­bită. “An­te­ne­le”, Realitatea TV şi RTV preferau să transmită imagini filmate sub unghiuri verticale (0 grade sau 15 grade) care creează impresia vizuală a unei mul­ţimi mari, chiar şi în condiţiile în care este filmat doar un grup dispersat de oa­meni. Periodic, se lan­sau ştiri des­pre mii de protestatari care vin la Bu­cu­reşti din alte oraşe sau mii de studenţi care vin să se alăture protesta­tarilor din Piaţa Uni­ver­si­tăţii. Ulterior, aceste ştiri nu obţineau nicio confirmare, dar în condiţiile unei operaţiuni de manipulare informaţională este foarte important ca per­soanele care se gândesc la participarea la proteste să simtă că nu sunt singure şi că, de fapt, la proteste deja participă un număr mare de persoa­ne. Mesajele transmise de invitaţii din studiourile TV aveau un subtext clar: puterea se teme de pro­testatari şi pu­terea este lipsită de legitimitate. În li­te­ratura de specialita­te, acest proce­deu se numeşte “transfe­rul legitimităţii” şi constă în crearea unei impresii că autoritatea legitimă se află în mâinile protestatarilor, iar statul nu mai are nicio autoritate în afara celei formale. Specialiştii cunosc un aspect interesant al psihicului uman, aspect pe ca­re îl avem în co­mun cu cimpanzeii şi alte primate: per­cepţia autorităţii la nivel individual este legată de comportamentul indivizilor din jur şi nu de o apreciere obiectivă a realităţii. În cazul “revo­luţiilor colorate”, acest aspect este fo­losit în felul următor: individului i se sugerează în repetate rânduri faptul că cei care deţin pu­terea formală în stat nu mai au autoritate reală, iar cei care reprezintă sau sunt asociaţi cu pro­testele sunt trataţi cu reverenţa şi res­pectul rezervat persoanelor care deţin autoritatea reală. Această teh­nică se realizează prin sugestii verbale şi non-verbale, sco­pul final fiind spargerea barierei psihologice care îi împiedică pe indivizi să intre în conflict deschis cu autorita­tea.

Spargerea acestei ba­riere psiholo­gice la nivelul maselor populare este necesară pentru a ob­ţine o participare activă a populaţiei la proteste. În cazul situaţiei de la Bucureşti, tentativa unui “transfer de autoritate” a exis­tat, dar a eşuat la­mentabil din câteva motive printre care se numără lipsa de pricepere din partea specialiştilor autohtoni în ma­nipularea mediatică şi lipsa unui lider vizibil, carismatic şi îndeajuns de curajos să-şi asume rolul de “recipient” al “transferului de au­toritate”. Lideri noi nu există, liderii actuali s-au eschivat de la participare activă (Vic­tor Ponta a fugit la Stras­bourg, iar Crin Antonescu este agitat verbal şi impotent organizaţional), iar liderii din garda veche s-au făcut ne­văzuţi sau s-au internat de urgenţă. În stil clasic securistic, liderii opoziţiei îşi doresc ca “revoluţia” să fie făcută de altcineva, iar ei să participe doar la împărţirea ulterioară a ciolanului bu­getar. Avem o simpatie nulă faţă de personaje gen Yushchenko, Saakash­vili sau Yusuf al-Qaradawi, dar aceşti lideri au avut decenţa să stea în frig  împreună cu protestatarii şi să respire gaz lacrimogen împreună cu ei. Li­de­rii opoziţiei româneşti preferă să vadă “protestele” în confortul unei camere de hotel de la Strasbourg sau al unei vile de protocol, ceea ce îi descalifică total din punct de vedere profesional.

3. Este evident că protestatarii au căutat în mod intenţionat confruntă­rile violente cu forţele de ordine. Fie­care “revoluţie colorată” are nevoie de victime, de morţi şi răniţi care “să dea bine pe sticlă” şi să devină simboluri mediatice cu rol de martiri ai luptei împotriva regimului. De fiecare dată, protestatarii violenţi provin din rândul unor organizaţii formale sau in­formale de tineret şi au o anumită pre­gătire în domeniul luptelor de stradă. Ideea de a folosi galeriile echi­pelor de fotbal în calitate de “trupe de şoc” ale revoluţiilor colorate nu este nouă şi a mai fost pusă în practică la Kiev şi la Belgrad, însă în cazul Ro­mâ­niei există o particularitate interesantă. În cadrul operaţiunilor similare din alte ţări, ultraşii erau doar “vârful de lance”, în timp ce nucleul dur al protestatarilor era format în mare mă­sură de membrii unor organizaţii de tineret cu caracter po­litic sau social (“Otpor!” din Serbia, “Kmara” din Geor­gia, “Pora” din Ucra­i­na, aripa tâ­nără a “fraţilor musulmani” din Egipt etc), dar la Bucureşti nucleul protestatarilor a fost format chiar din ultraşi, conducând la o auto­discreditare a pro­testelor. Opoziţia nu are organizaţii viabile de tineret deoarece banii care s-au alocat pentru dezvoltarea acestora s-au redirecţionat sistematic spre buzunare individuale, iar acum opozi­ţia plăteşte pentru această strategie defectuoasă. Motivul pentru care sunt folosite galeriile echipelor de fotbal este simplu: galeriile sunt bine organi­zate, iar coordonatorii acestora sunt controlaţi ferm de către personaje cu legături strânse în cadrul serviciilor secrete. Faptul că o parte importantă a serviciilor a parti­cipat la organizarea acestei operaţi­uni este evident din spri­jinul acordat protestelor de către “unitatea informaţională” infiltrată în media, din com­plicitatea tacită sau activă a organizaţiilor media (B1, TVR etc.) care, teoretic, ar trebui să spriji­ne poziţia preşedintelui, din comportamentul li­derilor PD-L care doresc să “iniţieze un dialog structurat cu socie­tatea” şi chiar din participarea activă la pro­teste a galeriilor controlate pe fi­liera “civililor” din cadrul UNPR. Re­petăm: asistăm la un război intern al elitelor politice, în care Băsescu a ră­mas singur împotriva tuturor, dar ni­meni nu este îndeajuns de curajos încât să participe vizibil la luptă, preferând metoda clasică şi securisti­că de a acţiona prin interpuşi. Partici­parea ultraşilor la proteste şi eşecul lor în crearea unor “imagini şocante” care să poată fi folosite pentru propagandă ulterioară au avut un efect in­teresant asupra strategiei mediatice a “revoluţionari­lor”. În fond, spectatorilor le-a fost prezentată o imagine profund schizofrenică: pe de o parte, ultraşii erau declaraţi “huligani” şi “agenţi ai serviciilor” care au fost in­filtraţi în rândul protestatarilor pentru a genera violenţe, dar pe de altă parte numărul ultraşilor era folosit în calcu­lele numărului total al protestatarilor. Dacă teoria (absurdă) conform căreia ultraşii erau de fapt “agenţii serviciilor” este corectă, atunci trebuie re­cunoscut faptul că protestele de la Bucureşti au strâns efectiv câteva sute (nu mii!) de participaţi, iar dacă ul­traşii constituie o componentă natura­lă a protestatarilor, atunci trebuie recu­noscut faptul că violenţa de stradă face parte integrantă din strategia pro­testelor care se doresc a reprezenta “societatea civilă”.
4. Un alt procedeu de manipulare care este folosit pe larg de către “unitatea informaţională” din media este “demonizarea neutrilor”. Orice individ care nu achiesează complet şi to­tal la “avântul protestatar” este de­clarat “băsist”, “portocaliu”, “agent al serviciilor băsesciene” şi “susţinător al dictaturii”. Scopul acestei manipulări este impunerea unei alegeri binare: fie individul îl susţine în totalitate pe Băsescu şi, implicit, toate aspectele negative ale actualului sistem, fie trebuie să-i susţină întrutotul pe protestatari şi să iasă în stradă. Inamicul de moarte al oricărei “revoluţii colorate” este cetăţeanul care gândeşte limpede şi îşi pune o întrebare simplă: ce se întâmplă după schimbare? În conse­cinţă, oricine care-şi va pune această întrebare va fi discreditat şi declarat “suporter băsist”, deşi această întrebare este de bun simţ.
5. Protestele au beneficiat de un oarecare sprijin din partea unor organizaţii media internaţionale (Associa­ted Press şi Reuters) care au scris despre “proteste împotriva măsurilor de austeritate la care participă mii de persoane”, dar până acum nu există vreo declaraţie dură a oficialilor eu­ro­peni sau americani care să ofere sprijin protestatarilor şi iniţiativelor de de­clanşare a alegerilor anticipate. Această situaţie îi debusolează pe or­ganizatorii operaţiunii care conside­ră că trebuie să mai întreprindă eforturi pentru a obţine suportul public al Ves­tului, deşi cei mai inteligenţi dintre ei deja îşi dau seama că acest su­port nu va veni.

Dintre toate condiţiile necesare schim­bării cu succes a unui regim politic, actuala opoziţie a îndeplinit doar una. Pentru a schimba un regim politic este necesar ca printre elitele politice şi structurile de informaţii să se găsească îndeajuns de mulţi trădători pentru ca sistemul să nu se mai poată apăra în mod eficient. Se pare că la momentul actual preşedintele Bă­sescu a fost trădat de toţi aliaţii politici şi de majoritatea structurilor de informaţii. Judecând după evoluţia situaţiei, alături de Băsescu este SPP, o parte a “0215” şi o parte din SRI. La capitolul “cooptarea trădătorilor”, rata de succes a opoziţiei a fost de aproa­pe 100%. Din punctul nostru de ve­de­re, dacă Traian Băsescu nu cedează nervos, şansele de succes ale unei re­vo­luţii bazate doar pe o trădare ma­si­vă a elitelor politice şi a persoanelor cu o coloratură specifică a ochilor sunt egale cu zero. Experienţa anteri­oa­ră ne sugerează că preşedintele nu va ceda nervos.
Ceea ce îi lipseşte operaţiunii de înlăturare a lui Traian Băsescu este un lider carismatic şi un program pozitiv de acţiune. Organizatorii au mizat pe ratingul şi popularitatea celor care vor îndemna (direct sau voalat) la ieşirea în stradă, considerând că sentimentul anti-Băsescu corelat cu sprijinul mediatic masiv va fi suficient pentru de­clanşarea unor proteste de anvergură, a căror presiune îl va forţa pe Băsescu să renunţe la putere. Se pare că organizatorii operaţiunii nu au acordat aten­ţia cuvenită capitolului din manual care explică faptul că oamenii sunt dispuşi să iasă în stradă atunci când, pe lângă insatisfacţia faţă de prezent, au şi speranţe puternice la un viitor mai bun de după schimbare. Jude­când după numărul infim al protestatarilor, majoritatea românilor consi­deră că ecuaţia Ponta + Anto­nes­cu nu este egală cu un viitor mai bun, ci doar cu schimbarea echipei care gestionează furtul banilor publici. Aceas­tă constatare, de fapt, nu înseamnă că actualul sistem este bun, ci doar atra­ge atenţia asupra faptului că opoziţia nu a reuşit să echipeze “avântul pro­testatar” cu un lider carismatic şi un program care să fie cunoscut şi susţi­nut de o masă largă a populaţiei. Or­ganizatorii mizează pe sprijin extern la fel cum au mizat organizatorii altor “revoluţii colorate”. Căutarea sprijinului extern este unul dintre scopurile călătoriei lui Victor Ponta la Stras­bourg, însă efectul acestor tentative va fi unul nul. În politica românească nimic nu se întâmplă fără acordul ta­cit sau explicit al Ambasadei SUA, iar Gitenstein este mai tăcut ca niciodată. În situaţii asemănătoare din alte ţări, ambasadorii vestici (în frunte cu am­basadorii SUA) atacau la baionetă au­torităţile statului şi ofereau sus­ţi­nere, inclusiv logistică, organizatori­lor pro­tes­telor. În aceste condiţii apa­re în­treba­rea firească: cum s-a ajuns în si­tua­ţia în care la Bucureşti s-a organizat o coaliţie largă a forţelor politice, oli­gar­hice şi “informaţionale” care a lan­sat o tentativă de “revoluţie colorată” făcută după tehnologie americană, dar sprijinul oficial al Washingtonului lipseşte cu desăvârşire? Explicaţia este paradoxală, dar doar ea oferă răspunsuri coerente la toate întrebările. Bu­cu­reştiul a devenit un teatru de război în care două grupări din cadrul elitei politice şi economice americane îşi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­ţiuni ale preşedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băieţii deş­tepţi”, care până nu demult au beneficiat de o protecţie internaţională imbatabilă (a se compara comportamentul lui Taubman şi comportamentul lui Gitenstein). Aceste acţiuni sunt sprijinite de FMI, o parte a Comisiei Europene şi persoane cu “afilieri in­teresante” gen Mark Mobius, însă acest lucru nu înseamnă că toate forţele active în politica globală din partea americană sunt de acord cu acest comportament al administraţiei Oba­ma. Amintim cititorilor că o bună par­te din actualele elite politice şi “informaţionale” a fost creată şi susţinută de personaje din sfera neoconservatoare a politicii americane care se află într-o opoziţie vehementă faţă de ac­tuala administraţie şi politica acesteia care vizează retragerea graduală din zone care în urma modificărilor conjuncturii internaţionale au intrat în sfera de interes şi influenţă a altor puteri globale. Pentru “băieţii deş­tepţi” şi actuala elită politică, înlăturarea de la putere a lui Traian Bă­sescu care colaborează eficient cu administraţia Obama şi sărbătoreşte venirea noului an chinezesc la am­basada Chinei a devenit o chestiune de supravieţuire şi menţinere a accesului la finanţare. Situaţia economică şi conjunctura internaţională generală i-au făcut să se grăbească, alegerile din noiembrie fiind prea departe pentru a mai putea fi utile unor personaje care sunt vizate astăzi în multiplele dosare care deja au ajuns sau în cu­rând vor ajunge publice. Tentativa stângace de a organiza o “revoluţie colorată” la Bucureşti a fost făcută în disperare de cauză şi va intra în istorie drept o “revoluţie a lichelelor”, “revoluţie” care a eşuat din cauza inepţiei terminale a organizatorilor.

Redacţia Economică de la Cronica Română