Miturile asistenţei financiare a FMI
Fondul Monetar Internaţional este produsul Acordului de la Bretton Woods şi este o creaţie la origine americană. El este o rămăşiţă a sistemului financiar internaţional care s-a prăbuşit pe 15 August 1971 la decizia Preşedintelui american de atunci Nixon. După prăbuşirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătăţită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur – devize”, la nivel internaţional reglementarea a devenit tot mai slabă şi rolul FMI a scăzut şi el simţitor la nivel global (fiind redus la o finanţare limitată a ţărilor cu probleme cronice de balanţă de plăţi externe, facilităţi speciale de finanţare şi consultanţă în domeniul politicilor economice pentru ţările lumii a treia). România, ca o veritabilă ţară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituţie dinozaur ar putea-o avea pe plan local.
Un prim mit legat de importanţa acestei instituţii anacronice vehiculat de “specialişti” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puţini ştiu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare ţară la fond (1/4 în aur şi devize şi 3/4 în monedă locală) şi că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noştri: fiecare ţară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale ţării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă şi de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Şi pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă naţională, cota va fi iniţial vândută pentru valută către alţi membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (şi aici poate să apară un cost).
Un alt mit este legat de importanţa fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internaţional a depăşit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparaţie cu valoarea creditului internaţional, valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni sau acţiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesaţi prin aceste canale private de finanţare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate şi sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internaţională a unei ţări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în ţările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaţionale către companiile mamă la un curs atractiv (menţinerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).
Aud adesea şi un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenţei FMI în România: prezenţa acestei instituţii dă un plus de credibilitate şi reduce riscul sistemic pentru investitorii şi creditorii internaţionali. În opinia mea prezenţa FMI echivalează cu prezenţa doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie şi în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezenţa FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilităţii externe a unei ţări.
Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituţie publică suprastatală, mult mai puţin legată de interesele celor asistaţi decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituţie publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele şi serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe pieţele internaţionale (crescând exporturile). Importanţa şi atenţia de care se bucură această instituţie (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluţii care sunt contradictorii care sfidează şi cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condiţiile în care statul administrează şi proiecte publice (cu oameni mai prost plătiţi statul va fi mai corupt şi mai puţin interesat de modul în care se cheltuieşte banul public). FMI are o reţetă standard pe care o propune tuturor ţărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca şi cum aş primi acelaşi tratament dacă aş suferi de cancer sau răceală.
Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluţie providenţială se poate transforma într-o greşeală fatală pentru o economie de tipul celei româneşti nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea şi caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înţelegem rapid că singura soluţie şi speranţă pentru ieşirea din criză rămâne sectorul privat şi iniţiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să îşi revină şi toţi mai mulţi români să înceapă să îşi deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate şi acordate exclusiv aceloraşi antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înţelegem că pieţele financiare internaţionale (deşi în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deşi viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie şi el încurajat să participe la această ieşire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacţiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parţial) prin oferte publice iniţiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe pieţele internaţionale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe şi fără un efect vizibil pe piaţă. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (şi alte instituţii similare) pentru că acei bani intră în conturile sale şi sunt cheltuiţi după vrerea sa însă sunt rambursaţi ulterior de către toţi contribuabilii. FMI şi alte instituţii financiare internaţionale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie şi să ne creeze iluzia unui sprijin real.
articol preluat de pe http://cristianpaun.finantare.ro/
Comentarii recente