EDITORIAL Coincidenţe interesante

Nota mea : acest editorial pune punctul pe i în problemele economice și geo-politice ale Asiei. Mă bucur că a apărut și la noi un ziar care să scrie despre asemenea teme.

Crăciunul anului 2011 a fost marcat de un eveniment care demonstrează existenţa unor modificări radicale ale ra­portului de forţe în plan global. Deşi această ştire a fost preluată de o parte a presei din România, nimeni dintre “analiştii” şi “experţii în politică externă” nu a fost capabil să-i ofere atenţia cuvenită şi să dea o interpretare corectă a acestui eveniment. Pe 24 decembrie 2011, la Beijing a fost semnat un acord interguvernamental între executivele Japoniei şi Chinei.

Acest acord prevede o modificare semnificativă a modului în care se desfăşoară tranzacţiile comerciale între cele două ţări. Concret, acordul prevede denominarea tranzacţiilor comerciale în yeni şi yuani, excluzând utilizarea dolarului american. Până acum, majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor dintre cele două ţări au fost denominate în dolari americani, iar excluderea dolarului din aceste tranzacţii este o lovitură serioasă pentru sistemul monetar internaţional care se bazează pe moneda americană. Acordul încheiat prevede inclusiv un set de măsuri prin care băncile centrale ale Chinei şi Japoniei vor facilita schimburile valutare la cost redus pentru a accelera procesul de tranziţie de la utilizarea dolarilor la utilizarea monedelor naţionale, ceea ce arată că acordul nu are caracter declarativ sau simbolic, ci unul cât se poate de practic. Decizia guvernului nipon de a submina sistemul monetar bazat pe dolar şi “pactizarea” cu autorităţile de la Beijing a fost privită la Washington drept “o trădare din partea unui vechi aliat”, iar analiştii de la Wall Street Journal se întreabă care a fost “preţul” pentru care Tokyo a fost de acord să joace de partea Chinei în lupta pentru domi­narea economică a spaţiului Asiei de Sud-Est. Situaţia în care principalul aliat asiatic al SUA îi întoarce spatele şi începe să construiască o alianţă cu Beijingul este, fără dubiu, un succes colosal al diplomaţiei chi­neze, o confirmare a raţionalităţii cercurilor politice de la Tokyo şi un eşec lamen­tabil al Departamentului de Stat de la Washington.
Această victorie a diplomaţiei chineze ne aduce aminte de o coincidenţă interesantă: cu exact şapte luni înaintea semnării acordului istoric între Japonia şi China, Redacţia Economică a publicat editorialul intitulat “Începutul unei prietenii minunate”, în cadrul căruia a atras atenţia cititorilor asupra unui gest fără precedent făcut de comunitatea industriaşilor niponi. Yoichi Funabashi, fostul redactor-şef al principalului cotidian nipon Asahi Shimbun, a fost invitat la o întâlnire “cu uşile închise” a unui grup select format din liderii industriei japoneze. În cadrul acestei întâlniri, s-a decis că unicul mod în care Japonia îşi poate păstra statutul de “putere globală” este cooperarea strânsă cu China, iar clasa politică niponă trebuie să renunţe la orice animozitate în relaţia cu China şi să-şi “reconsidere priorităţile” în condiţiile în care cooperarea cu SUA nu co­respunde intereselor economice ale Japoniei. Toate aceste concluzii au fost publicate de Funabashi în cadrul unui articol în Financial Times. Este clar că ziarul britanic a fost ales drept mediu de comunicare pentru a garanta că interpretarea mesajului nu va fi afectată de coloratura politică a mass-media japoneze. De facto, clasa de business a Japoniei a ajuns la concluzia că liderii clasei politice operează într-un mod contrar intereselor economice ale Japoniei şi a lansat un ultimatum destul de clar: fie clasa politică se reorientează către o cooperare strânsă cu China, fie clasa politică se va confrunta cu o rebeliune a principalelor companii nipone care au puterea economică necesară pentru a produce modificări dramatice ale clasei politice de la Tokyo. Mesajul pus în pagină de Yoichi Funabashi avea şi o tentă foarte pronunţată de realpolitik: editorialistul nipon a atras atenţia cititorilor că prosperitatea niponă din ultimele decenii s-a datorat cooperării cu un fost inamic, adică SUA, iar astăzi a venit momentul cooperării cu China, deoarece numai China este capabilă “să pună în funcţiune motorul economiei japoneze”. Divergenţele ideologice şi alianţele trecutului nu contează în condiţiile în care conjunctura cere o reorientare a priorităţilor strategice. În comparaţie cu incantaţiile sterile din punct de vedere intelectual, deşi pure din punct de vedere ideologic, ale experţilor români care şi-au făcut studiile la Washington, pragmatismul elitei economice japoneze prezintă un contrast foarte interesant. Este trist că discursul mediatic din România este dominat de personaje ideologizate (în sensul negativ al cuvântului) şi caracterizate de un IQ egal cu măsura pantofilor pe care îi poartă. Prognozele şi interpretările oferite de aceste personaje au valoare predictivă ce se apropie asimptotic de zero, iar utilitatea lor pentru consumatorii de media se plasează ferm în zona numerelor negative. Un analist veritabil trebuie să îndeplinească o funcţie foarte clară: să recepţioneze şi să interpreteze corect semnalele oferite de realitatea înconjurătoare, dar în condiţiile actuale, atât în media cât şi în anumite instituţii speciali­zate, funcţia de “analiză şi sinteză” este înlocuită cu funcţia de “propagandă şi autosugestie”.
Cu şapte luni înaintea semnării acordului sino-japonez, am prezis reorientarea Japoniei către Beijing şi începerea unui veritabil coşmar pentru Departamentul de Stat al SUA. Această predicţie s-a îndeplinit. Ne aşteptăm ca în perioada următoare profesionalismul diplomaţiei chineze şi pragmatismul elitei economice nipone să dea şi alte rezultate. În ciuda presiunilor americane, Japonia nu doreşte să renunţe la achizi­ţia petrolului iranian, iar perspectiva creării unei bănci centrale pan-asiatice în cadrul ASEAN devine din ce în ce mai palpabilă. Anul 2012 se anunţă a fi unul deosebit de interesant din perspectiva modificărilor în plan geostrategic care vor avea consecinţe semnificative la nivele re­gio­nale şi naţionale. Din perspectiva Europei de Est, evenimentele-cheie vor fi destrămarea zonei euro şi reîmpărţirea sferelor de influenţă a ma­ri­lor puteri la nivel european.
Pentru cei care urmăresc atent evenimentele din sectorul energetic, este evident că predicţiile noastre referitor la perspectivele anului 2012, făcute în cadrul ultimului editorial din anul trecut, au început să se adeve­rească chiar din prima săptămână a noului an, iar consecinţele acestor evenimente se răsfrâng asupra întregii caracatiţe de “băieţi deştepţi” din economia românească. Pesemne, anul 2012 va fi anul în care coinciden­ţele interesante se vor ţine lanţ.

Redacţia Economică

sursa : http://cronicaromana.com/2012/01/08/editorial-coincidente-interesante/

Criza economică ne afectează  pe toţi!

Este momentul în care trebuie să ne arătăm solidari. Să nu aşteptăm rezolvări de la autorităţi sau din străinătate. Soluţiile simple şi accesibile sunt cele mai bune. Nu trebuie să semnezi petiţii, să protestezi ore în şir în faţa unor instituţii, să-ţi rupi ore din timpul liber pentru un proiect. Trebuie doar, atunci când intri într-un magazin, să fii atent unde sunt fabricate produsele pe care le achiziţionezi.

Cumpără produse româneşti!

Ai cinci motive serioase ca să faci asta:

1. Ajuţi un român să-şi păstreze slujba

Atâta timp cât cererea de produse fabricate la noi în ţară este constantă (sau chiar în creştere), firmele producătoare nu vor renunţa la salariaţi. O cerere scăzută forţează însă angajatorii să  concedieze sau să trimită în şomaj tehnic o parte sau chiar tot personalul

2. Ajuţi o firmă  românească să nu falimenteze şi să îşi plătească  impozitele către stat

Impozite din care sunt plătite servicii de care beneficiem cu toţii: spitale, medici şi medicamente, pompieri sau ambulanţe, profesori şi educatori pentru copii noştri, jandarmi şi poliţişti care ne asigură securitatea. În plus, firma plăteşte contribuţiile salariaţilor la buget, de unde banii ajung la pensionari

3. Ajuţi un român sau o firmă românească să-şi plătească  creditele

Peste tot în lume, criza s-a agravat atunci când băncile au dat faliment. Lucrul acesta nu s-a întâmplat încă la noi, dar cu cât vor fi mai blocate circuitele financiare, cu atât mai mult există riscul agravării crizei economice

4. Puţin înseamnă de fapt foarte mult!

Crezi că e prea puţin să faci doar asta? Gândeşte-te la toţi cei care au plecat să  lucreze în străinătate şi trimiteau bani familiilor de acasă. Era puţin, poate 100 de euro pe lună, de fiecare. Şi totuşi românii plecaţi la muncă în alte ţări din Uniunea Europeană au fost, din 2007 încoace, cea mai importantă sursă de valută pentru România.

5. Eşti cu adevărat patriot

Pentru că patriotismul nu înseamnă să spui vorbe mari, să participi la parade de Ziua Naţională. Înseamnă să-ţi ajuţi ţara atunci când este greu. Să-i ajuţi pe români, atunci când lucrurile nu merg strălucit. Acesta e unul dintre acele momente. Poţi să ajuţi! Cumpără produse româneşti!

Cumpără  produse româneşti!

sursa : http://cumparaproduseromanesti.ro/

Un PIB pe cap de locuitor pe care România nu l-a atins încă, o rezervă valutară fantastică, excedent comercial, un comerţ înfloritor cu Europa, o producţie de petrol suficientă pentru a avea un cuvânt de spus. Una dintre cele mai bogate ţări ale Africii. Cum arată Libia stăpânită de Gaddafi de peste 40 de ani: cifre, fapte, istorie şi politică.

În 1977 lua naștere Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă, concretizându-se astfel la nivel formal ambiția colonelului Muammar Gaddafi de a crea o nouă formă de democrație directă (Jamahiriya – statul maselor), în care puterea este exercitată direct de către populație prin intermediul consiliilor locale. Gaddafi era de 8 ani la conducerea Libiei, după ce la 1 septembrie 1969 a organizat o lovitură de stat prin care l-a detronat pe regele Idris.

Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU. Țara fusese invadată în 1912 de către o Italie cu ambiții coloniale. Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, destul cât să reprezinte 20% din populația țării africane de la vremea aceea.

După înlăturarea italienilor, economia Libiei a început să se dezvolte rapid. Petrolul devenise o resursă foarte importantă și în Libia existau rezerve importante. De importanța energetică a  țării a beneficiat și Gaddafi. Acesta a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară în ’71. În același an a decis și naționalizarea deținerilor British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Deținerile statului în expolatările de țiței au crescut la 60% în ’74 și la 70% în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.

Libia s-a implicat foarte activ în impunerea OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ca organizație absolută pentru reprezentarea intereselor producătorilor la nivel internațional. Deși nu putea rivaliza vecinii din lumea arabă la nivelul rezervelor de țieței și a capacității de exploatare, Libia este în parte responsabilă pentru criza petrolului din 1973, după ce a promovat creșterea prețului petrolului și impunerea unor embargouri împotriva țărilor occidentale. Astfel, între ’70 și ’74 producția de petrol a Libiei a scăzut la jumătate, însă veniturile au crescut de patru ori.

Gaddafi a încercat să ridice păturile sărace și prin trecerea sub controlul statului a afacerilor private. În 1978 a publicat cel de-al doilea volum al Carnetului Verde (The Green Book) în care comerțul și alte afaceri private erau considerate o formă de sclavie și se propunea abolirea acestora. Întreprinderile private au trecut treptat sub controlul muncitorilor, iar parte din clasa de mijloc a părăsit țara.

Petrodolarii au ajutat și la o relativă diversificare a activităților economice și a dus la creșterea nivelului de trai al libienilor. Însă, o parte semnificativă din bani s-a dus în întărirea armatei și în finanțarea unor acțiuni paramilitare în mai multe zone ale lumii.

Ambițiile panarabice a lui Gaddafi a dus la implicarea Libiei în mai multe conflicte. În ’77 Gaddafi a atacat Egiptul, vecinul din vest, după ce președintele Sadat și-a manifestat intenția de a face pace cu Israelul. Libia a pierdut conflictul de graniță în 4 zile. În ’78 a început conflictul din sud cu Ciadul, pe care libienii l-au pierdut în 1987 și după intervenția Franței. Gaddafi a încercat apoi să-și ajute prietenul ugandez Idi Amin în războiul împotriva Tanzaniei.

În ’80, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul. Câteva dintre acțiunile în care implicarea libiană a fost dovedită: atentatul cu bombă dintr-un club de noapte berlinez frecventat de soldații americani în ’86; detonarea unei bombe în avionul Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, care a dus la moartea a 270 de oameni în 1988; atentatul cu bombă asupra asupra avionului UTA 772 în Ciad ce a dus la moartea a 171 oameni în 1989.

După ce aproape 10 ani Libia a fost sub sancțiuni ONU, Gaddafi a reconsiderat relațiile cu Occidentul. Lucruruile s-au accentuat în 2003 când Libia și-a asumat responsabilitatea pentru cele două avioane prăbușite și a anunțat că plătește daune de 10 milioane dolari pentru fiecare familie care a suferit de pe urma actelor de terorism. De asemenea, Libia a anunțat că renunță la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, deși sunt mulți care spun că programul exista mai mult la nivel de intenție.

După ce s-a întâlnit cu mai mulți lideri vestici, Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de securitate al ONU. Țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma “modelul libian”. George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra țării africane în 2004.

Libia azi

Libia are cel mai lung țărm la Mediterana dintre toate țările africane. De altfel, pe țărm sunt concentrate și cele mai importante orașe: capitala Tripoli, Benghazi (orașul central al rebelilor în acest moment), Misrata și Al Bayda’. Deși are o suprafață de 1,759 miloane km2 (locul 17 în lume), Libia rămâne în continuare slab populată și are doar 6,42 milioane locuitori. Cea mai mare parte din țară (90%) este ocupată de deșert, astfel că densitatea populației este una de doar 3,6 locuitori pe kmp (locul 227 din 240).

Țara este una dintre cele mai bogate din Africa. PIB nominal per capita în 2010 a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume), conform FMI. PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare a fost de 14.878 în 2010. HDI (Indicele dezvoltării umane), un indicator alternativ ce ia în seamă și accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, pune Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10%.

Economia Libiei se bazează în cea mai mare parte pe exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi îniante de izbucnirea conflictelor recente. Este cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa. De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.

Petrolul și produsele din petrol reprezintă 95% din exporturi, 50% din PIB și 75% din veniturile bugetare. Jumătate din petrol este exploatat de către Compania Națională și subsidiarele sale. Eni (Italia), Marathon Oil Corp. (SUA) si OMV (Austria), Hess Corp. (SUA), Suncor Energy Inc. (Canada) și Repsol YPF (Spania) sunt câteva dintre companiile mari occidentale care exploatează în Libia. De asemenea, au mai semnat contracte de explorare cu libienii și cei de la BP (900 milioane dolari) în 2009. Parafarea acestui contract a fost una cu cântec fiind condiționată de repatrierea unui agent al serviciilor secrete libiene, arestat și condmnat în Marea Britanie la închisoare pe viață pentru atentatul cu bombă asupra avionului Pan Am 103.

Cel mai mare partener comercial al Libiei este Italia. Silvio Berlusconi s‑a întâlnit la nivel oficial cu Muammar Gaddafi de nu mai puțin de 11 ori.  Relația fructuoasă dintre cele două țări a fost pusă pe hârtie în 2008, când au semnat un acord de cooperare economică la Benghazi. Italienii s-au angajat să plătească despăgubiri de 5 miliarde dolari Libiei drept compansație pentru ocupația militară, în schimbul banilor africanii urmând să țină în frâu imigrația ilegală și să-și crească participațiile la companiile itlaliene.

Italia cumpără aproximativ o treime din petrolul libian și un procent semnificativ din producția de gaze naturale, iar Autoritatea Libiană de Investiții a băgat miliarde de euro în companiile italiene în ultimii ani: a cumpărat 7,5% din acţiunile Unicredit, 2% din cele ale Fiat, 14,8% din compania de telefonie şi internet Retelit (o societate a concernului Telecom Italia), 2% din concernul de armament Finmeccanica. Ba chiar libienii au intrat și în acționariatul clubului de fotbal Juventus Torino (7,5% din acțiuni). O altă investiție notabilă a Libiei în afara granițelor este cea în trustul media Pearson sub care se află Financial Times și jumătate din The Economist.

În total, 37,6% din exporturile de 44,9 miliarde dolari ale Libiei se duc către Italia, 10% către Germania și 8,4% către Franța.

Din importurile de 24,5 miliarde dolari (în mare parte echipamente, prefabricate și mâncare), 19% sunt din Italia, 10,5% din China și 10% din Turcia.

Balanța de cont curent este pozitivă, cu un excedent de 15,5 miliarde dolari. De asemenea, rezervele de valută și aur sunt importante: 107,3 miliarde dolari – locul 14 în lume, conform CIA World Factbook. Libia are o datorie externă totală de doar 6,3 miliarde dolari.

Statul este cel mai mare angajator și oferă 75% dintre locurile de muncă existente, conform unor estimări. De asemenea, nu există un indicator relevant pentru rata șomajului. Estimările variază în acest caz în jurul a 20-30% din totalul populației active.

sursa: Money.ro

Dupa ca s-a luat de noi , facandu-ne tigani, francezilor li s-a urcat sangele la cap din cauza petrolului. Asa ca au sarit pe resursele Africii (a se vedea si cazul Tunisiei).

La co-productie participa :

USA in calitate de bataus mondial

UK – in calitate de stat american ( al 51-lea)

Franta pentru resursele de petrol. (amintirea colonialismului e inca proaspata)

Italia ( au si ei o firma in domeniu – Eni)

Norvegia pentru ca europenii sa cumpere de la ei mai scump (daca concurenta nu produce atunci marfa ta e mai cautata !)

Imnul ţiganilor expulzaţi. Hip-Hip de ocazie .
Facem haz de necaz !