preluare citynews.ro:

http://www.citynews.ro/cluj/interviu-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643/

E scriitor, traducător, vorbitor a şapte limbi, vorbeşte impecabil româna şi maghiara, a lăsat cariera universitară europeană şi mirajul turnului de fildeş occidental şi s-a mutat la Mera, lîngă Cluj. E Raoul Weiss, omul care s-a născut în Alsacia şi a ales o nouă patrie: Transilvania. Şi poate cel mai în măsură să vorbească despre două lumi paralele, a noastră şi a europenilor. Are şi dezamăgirea creatoare, dar şi distanţa necesară ca să facă asta.

Stai într-un sat din Transilvania, aproape de Cluj, deși ești scriitor. Ai predat la universități, vorbești șapte limbi. Deci ești, într-un fel, cetățean global. Ce lipsește dincolo, în Occident, și ai găsit în Transilvania ca să te hotărăști să te muți aici?

Raoul Weiss:  Aici am găsit omenia. Occidentul de azi e reprezentantul unui proces de cel puțin 30-40 de ani de dezumanizare a societății, sub influența neo-liberalismului. Când omul e redus la o funcție de producere și consum, rămâne din el ceea ce vedem azi în Occident: un roboțel isteț, foarte eficient în urmărirea propriului interes. Un aparat destul de bine pus la punct și absolut gol din punct de vedere spiritual. Psihologic, fără nicio legătură emotivă adevărată cu vreo comunitate familială, națională, regională sau lingvistică. O variantă a omenirii cu care eu nu mă mai identific deloc. Eu mă simt mult mai comfortabil emoțional, liniștit, acasă, într-o societate de români sau unguri din Transilvania, decât printre studenți, pedagogi, salariați, sau orice altă categorie socială de la Paris, Strasbourg sau  Berlin.

Cum te-ai acomodat aici? Cum te înțelegi cu țăranii din Mera? Găsiți subiecte despre care să vorbiți?

Desigur, nu sunt aceleași subiecte pe care le-aș aborda cu dumneavoastră, nu aș vorbi cu ei despre ceea ce vorbim noi acum. Acolo nu am cum să vorbesc despre asta și tocmai aceasta este tragedia societății tradiționale: ea, cultural, nu este echipată conceptual, pentru a măsura primejdia care se apropie. Asta e o foarte mare problemă, care a fost sesizată de cei care au încercat să conceptualizeze problema asta. Cum ar putea societățile tradiționale să reziste globalizării? E întotdeauna aceeași poveste – omul tradițional nu înțelege logica globalizării. Și fiindcă nu o înțelege, nici nu are arme împotriva ei.

Hungtington v-ar privi cu invidie și mirare, apropo de ciocnirea civilizațiilor. 

Eu am puțin spre deloc simpatie pentru Hungtington. Ce am încercat eu să fac este o reîntoarcere la civilizație. Ce pe mine mă atrage cel mai mult în Ardeal este supraviețuirea – drept e, doar sub formă de rămășițe – a unei mari civilizații tărănești europene. Termenul acesta de civilizație țărănească trebuie subliniat, pentru că în România există încă, în masele urbane, ideea modernității mijlocii, prejudecata care opune civilizația și țăranul, ceea ce iarăși e o greșeală enormă. Barbaria modernă de la care eu încerc să fug a fost creată de lumea industrială – acapararea societății prin tehnică. Cei cu adevărat civilizați în Europa de azi sunt țăranii români, cei care au rămas, desigur și care au rămas și cultural țărani. Nu e destul să te ocupi cu agricultura sau să stai într-un sat ca să fii, antropologic, țăran. Mă refer aici la țărănia culturală și la păstrarea tradițiilor caracteristice lumii țărănești tradiționale. În acest moment, eu consider că m-am întors spre civilizație, civilizație care era reprezentată și în regiunea în care m-am născut, dar a fost exterminată de barbaria tehnică.

Ce se întâmplă acum, în toată această confuzie din interiorul Uniunii Europene? Noi ne așteptam la mutații culturale benefice, care să aducă un plus de complementaritate fiecărei culturi și, de fapt, asistăm la o bătălie în cușcă în care fiecare țară încearcă să dea vina pe cealaltă. Italia pe Spania, Spania pe Grecia, Grecia pe Germania și tot așa. 

Uniunea Europeană, ca întreg, e pe moarte, e pe cale de dispariție. Cred că pentru țările periferice și nou aderate în spațiul european asta e o veste bună, pentru că pentru ele – România, Ungaria, Bulgaria – Uniunea Europeană nu a fost niciodată altceva decât o structură neo-colonială. Ce era în cadrul așa numitei fraternități socialiste, Uniunea Sovietică, e acum nucleul țărilor conducătoare în cadrul UE. Practic, e vorba de Germania și Franța – una are industria, alta armata, iar împreună, au o majoritate cel puţin relativă în instituțiile europene. Cazul cel mai ilustrativ este exemplul  gazelor din rețelele de distribuire din România, unde există un monopol de stat, un monopol dublu privat – sudul României la francezi, și nordul, mai ales Transilvania, la nemți. Plătim gazul la preț de Germania pentru o stare a țevilor care, în mare, nu a evoluat de prea mult timp. Mari lucrări de modernizare nu au fost făcute. Asta e toată povestea, nu numai a Uniunii Europene, ci a catastrofei neo-liberale din Occident de 30 de ani încoace – și anume acapararea statelor de o oligarhie industrial- financiară. Voi chiar aţi crezut că o să fiţi egalii nemţilor sau ai francezilor? Să fim serioşi: uitaţi-vă la Ungaria: cum a mişcat în front, cum a fost amendată.

E o formulă nouă? O reinventare a Evului Mediu? Asistăm la o nouă colonizare? 

Tema asta cu întoarcerea în evul mediu și neo-feudalitate e una recurentă. Oricât de groaznic sună neo-feudalitatea asta, românul – cumva inconștient desigur – rămâne optimist. Domnitorii feudali țin un predator și au grijă de robi pentru simplul motiv că feudalismul clasic din Evul Mediu însemna că domnia e legată de pământ. Deci dacă faci abuz, dacă duci masele până la înfometare și la moarte, ai o problemă, că nu mai ai pe cine să exploatezi, cine să lucreze pământul. Capitalismul financiar globalizat de azi a rezolvat această problemă într-un fel și mai eficient și cu mult mai mult potențial ucigaș. Bechtel, E-on Gaz și cu prietenul Jeffery Franks de la FMI vin în România, iau ce e de luat și se cară. Că lumea e lungă și lată – mai sunt India și Brazilia de exploatat.

Dar oamenii primesc cu brațele deschide, cu o anumită ospitalitate și entuziasm această colonizare. Așternem covorul roșu. 

Eu nu susțin isteria anti-comunistă care e la modă în țările de est, dar comunismul e de vină în povestea asta, pentru că a obișnuit masele cu discursul acela idealist și stupid, cu un stat, cu un partid care îți vrea binele. Povestea asta e frumoasă, dar din păcate nu există. Credința în bunăvoința statelor, a țărilor și a guvernelor a supraviețuit pentru populație și iată că nu sovieticii au profitat de ea, ci frații lor din vest.

Ce e, de fapt, în concepția dumneavoastră, Uniunea Europeană?

Dacă o privim din perspectiva României sau Ungariei, pentru că profilul e foarte asemănător și în relațiile lor cu țări precum Germania, dar și Finlanda, UE e o structură de colonizare.

Adina Fartușnic (http://www.citynews.ro/cluj/interviu-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643/)

Mai întâi să vedem ce reprezină ziua de 15 martie pentru ungurii din Ungaria şi etnicii maghiari minoritari din alte ţări. La această dată a fost declanşată Revoluţia de la 1848 din Ungaria, iar Dieta ungară întrunită la Pojon, în această zi, a decretat independenţa Ungariei faţă de Imperiul Habsburgic. În programul revoluţiei, la punctul 12, era prevăzută unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se consulte voinţa românilor covârşitor majoritari. Era vorba despre o unire forţată! Anul 1848 este cunoscut în istorie ca „primăvara popoarelor” întrucât de la un capăt la altul al Europei naţiunile subjugate de un regim feudal retrograd se ridicaseră la luptă pentru libertate şi emancipare naţională. Aşa au făcut şi ungurii din Împeriul Habsburgic prin revoluţia declanşată la 15 martie, dar până la un punct.

Deşi revoluţionarii unguri proclamau principiile general valabile ale revoluţiei europene de la 1848, cum au fost libertăţile sociale şi naţionale, desfiinţarea iobăgiei etc., ei au urmărit realizarea acestor deziderate numai pentru maghiari nu şi pentru celelalte naţiuni, ca de pildă românii, rămânând tributari ideologiei hungarismului expansionist, exclusivist şi şovin. Ca atare, la acel moment, revoluţionarii unguri urmărind desprinderea Ungariei de habsburgi intenţionau realizarea unui imperiu ungar, de fapt transpunerea în practică a hugarismului prin constituirea Ungariei Mari, în cadrul căreia deznaţionalizarea românilor prin continuarea maghiarizării s-ar fi derulat într-un ritm dramatic! Datorită punctului 12 al programului revoluţiei maghiare, aceasta a încetat să mai fie o revoluţie şi s-a transformat într-o contrarevoluţie, într-un război îndreptat împotriva românilor ardeleni care nu doreau unirea Transilvaniei cu Ungaria şi acţionau pentru salvarea naţiunii lor!

Ce reprezintă, însă, 15 martie 1848 pentru români? În cadrul Adunării Naţionale de la Blaj, din 3/5 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii, contrar programului revoluţionar maghiar, românii cer recunoaşterea naţiunii române şi se declară împotriva unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria şi, mai mult, aduc la cunoştiinţa Europei crezul lor politic şi naţional: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !”, adică cu celelalte teritorii româneşti. Împotrivirea românilor, la unirea savamolnică a Transilvaniei cu Ungaria, a declanşat din partea Ungariei „revoluţionare” războiul contra românilor din Transilvania. Acest război, purtat de cele mai multe ori mişeleşte de unguri, a fost pierdut de aceştia. Dar preţul plătit de români a fost enorm: peste 40.000 mii de români ucişi, peste 300 de sate locuite de români arse şi şterse de pe faţa pământului, sute de crime odioase şi barbare care nu puteau să-şi aibă locul într-o Europă plecată pe drumul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, la care ungurii dar şi maghiarii minoritari din Transilvania s-au dedat şi se vor mai deda şi în secolul următor, XX. Toate acestea au fost săvârşite asupra a peste 100 de preoţi ortodocşi români spânzuraţi, la ele adăugându-se schingiuiri, incendieri a unor comunităţi întregi de români, execuţii ale „tribunalelor de sânge” destinate uciderii a cât mai mulţi români. Este suficient să amintim între aceste crime atavice, proprii mai de grabă unor populaţii migratoare venite nu se ştie de unde pe continentul european, uciderea laşă, mişelească şi dezonorantă pentru totodeauna de către acei aşa zişi revoluţionari maghiari, a prefectului Zarandului, Ioan Buteanu, marele erou martir al Revoluţiei paşoptiste transilvănene, a marelui umanist european sas Stephan Ludwig Roth şi a tribunului erou Samuil Farago, al cărui trup a fost tăiat şi sfâşiat în bucăţi! Prin recurgerea la astfel de mârşăvii „revoluţia maghiară” a compromis tot ceea ce însemna libertate, demnitate şi progres.

În esenţă, iată ce reprezintă 15 martie 1848 pentru români, acele crime şi nenorociri făcute de unguri şi maghiari, fără deosebire de apartenenţa socială, asupra românilor majoritari din Transilvania care s-au opus deznaţionalizării prin maghiarizare forţată. Această dată este una de tristă amintire pentru români datorită evenimentelor tragice la care a fost supus poporul român. Ca atare, nu este de mirare că sărbătorirea ei de către maghiari în România, ocazie cu care se recurge şi la numeroase lozinci antiromâneşti, segregaţioniste, autonomist-teritoriale, generează indignare, revoltă şi resentimente antimaghiare. În situaţii de acest gen ar fi necesar ca maghiarii şi secuii din România să dovedească respect faţă de o problemă atât de sensibilă, dar în schimb aceştia mai au neobrăzarea să solicite statului român şi „declararea zilei de 15 martie ca zi nelucrătoare în Transilvania”! Nu ne mai miră nimic, din moment ce nu mai departe de anul trecut etnici minoritari maghiari şi secui au sărbătorit ocupaţia horthystă din Transilvania de nord-vest! Dacă mai amintim că Ziua Naţională a României, 1 Decembrie, este sărbătorită de aceşti indivizi cu banderole negre la mâini, iar unii dintre ei au solicitat autorităţilor statului chiar schimbarea acestei zile cu alta, pentru a nu-i mai „ofensa” pe ei, maghiarii, avem tabloul complet al tupeului, obrăzniciei nemăsurate şi antiromânismului ce-i caracterizează pe toţi aceştia! Material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu, Foaie Nationala

O interesantă analiză a evenimentelor de la Bucureşti. Personal nu sunt de acord cu toate afirmaţiile , dar analiza e destul de lucidă şi de realistă , punctând unele aspecte esenţiale.

Preluare de la Cronica Română : http://cronicaromana.com/2012/01/16/editorial-revolutia-lichelelor/

Pentru un observator care nu a văzut îndeaproape o “revoluţie colorată”, ce­ea ce se petrece la Bu­cureşti poate părea un “protest al oamenilor răbdători”, “o răbufnire a societăţii civile” sau “o acţiune în stil indignados”. Pentru niş­te observatori care au văzut în­de­a­proa­pe câteva “revoluţii colorate”, in­clusiv din spaţiul ex-sovietic, ceea ce se pe­trece la Bucureşti nu poate fi ca­talogat drept altceva decât o tentativă jenant de stângace de a reproduce un algoritm adus din exterior, dar neînţeles de către cei care încearcă să-l im­ple­menteze.
Situaţia ultimelor zile reproduce sche­ma “implementării accelerate a unui regim democratic” descrisă în “ma­nualele” scrise de cunoscutul specialist american Gene Sharp. În cazul protestelor de la Bucureşti asistăm la o situaţie paradoxală, în care de pe ambele părţi ale baricadelor politice şi stradale se află personaje cu pregătire americană şi ambele tabere mizează pe sprijin extern. Se vede clar că elita politică de la Bucureşti este divizată şi conducerea PD-L l-a trădat pe pre­şe­din­tele Băsescu, lăsându-l aproape sin­gur îm­potriva unei tentative de schimbare a regimului. Este clar că organizatorii pro­testelor au mizat pe un succes ră­sunător şi acum liderii PD-L se află într-o situaţie deosebit de dificilă, ei devenind ţinte sigure pentru represalii ulterioare din partea loialiştilor băse­s­cieni. Orice ar face, liderii PD-L care s-au făcut nevăzuţi în perioada de criză nu vor mai fi iertaţi. Judecând după comportamentul liderilor opo­ziţiei politice, se poate spune că nici ei nu prea cred în succesul operaţiunii de răsturnare a regimului lui Traian Băsescu şi sunt uimiţi de lipsa spriji­nului exterior care să influenţeze în mod semnificativ raportul de forţe pe plan intern.
Pentru a face o analiză coerentă a situaţiei create merită să facem câteva observaţii de ordin tehnic.
1. Protestele au urmat algoritmul clasic prin care se urmăreşte iniţierea unui avânt protestatar pe baza unui motiv concret şi, ulterior, “genera­li­za­rea” acestor proteste în vederea schim­bării regimului politic. De cele mai multe ori, organizatorii “revoluţiilor co­lorate” utilizează pretextul unor pre­su­puse (sau reale) falsificări ale ale­ge­ri­lor, dar ca pretext poate servi aproa­pe orice, începând de la presupuse abuzuri ale forţelor de ordine (Libia) şi terminând cu conflicte de muncă (Ka­zahstan). În cazul României s-a uti­lizat la maxim pretextul “privatizării serviciilor de ambulanţă” ceea ce nu este altceva decât o manipulare informaţională grosolană. Invităm pe toţi care nu sunt de acord cu această apreciere să arate concret (articol, paragraf, pro­po­ziţie) o asemenea prevedere în pro­iec­tul legislativ propus de comisia pre­zidenţială. Preşedintele a procedat absolut corect din punct de vedere tehnic atunci când a retras proiectul modificărilor legislative, reducând astfel posibilitatea organizatorilor pro­tes­telor de a coopta mai mulţi susţinători şi forţându-i să treacă accelerat la re­orientarea protestelor pe făgaş strict politic. Evident, tentativa de a reforma sistemul sanitar a fost întreprinsă la un moment greşit şi a avut o susţinere in­formaţională absolut execrabilă. Pre­supunem că cei responsabili de aceas­tă operaţiune au fost demişi pentru că sunt fie incompetenţi şi irecuperabili din punct de vedere intelectual sau au acţionat în interesul oponenţilor po­litici ai preşedintelui. Pe cei care consideră că reforma sistemului sanitar a fost întreprinsă pentru facilitarea furtului banilor publici de către “baronii PD-L din sănătate” îi invităm să gă­seas­că prevederile din actuala lege care îi opresc pe zişii “baroni” de la fur­tul banilor publici şi îi invităm să se gândească dacă nu cumva starea de­plo­rabilă a sistemului de sănătate ara­tă că acolo deja se fură practic tot ce se poate fura. Modificarea sistemului sanitar ar fi dus doar la reorientarea flu­xurilor financiare, şi aceasta era mi­za conflictului din jurul iniţiativei le­gislative prezidenţiale.

2. Protestele au beneficiat de sprijin informaţional masiv din partea unor structuri de media care au participat activ la răspândirea dezinformării şi au creat o imagine foarte favorabilă a protestelor. Din perspectiva unui specialist în manipulările mediatice, tentativele de a convinge populaţia să iasă în stradă erau foarte evidente şi au fost făcute sârguincios, dar fără o pricepere tehnică deo­se­bită. “An­te­ne­le”, Realitatea TV şi RTV preferau să transmită imagini filmate sub unghiuri verticale (0 grade sau 15 grade) care creează impresia vizuală a unei mul­ţimi mari, chiar şi în condiţiile în care este filmat doar un grup dispersat de oa­meni. Periodic, se lan­sau ştiri des­pre mii de protestatari care vin la Bu­cu­reşti din alte oraşe sau mii de studenţi care vin să se alăture protesta­tarilor din Piaţa Uni­ver­si­tăţii. Ulterior, aceste ştiri nu obţineau nicio confirmare, dar în condiţiile unei operaţiuni de manipulare informaţională este foarte important ca per­soanele care se gândesc la participarea la proteste să simtă că nu sunt singure şi că, de fapt, la proteste deja participă un număr mare de persoa­ne. Mesajele transmise de invitaţii din studiourile TV aveau un subtext clar: puterea se teme de pro­testatari şi pu­terea este lipsită de legitimitate. În li­te­ratura de specialita­te, acest proce­deu se numeşte “transfe­rul legitimităţii” şi constă în crearea unei impresii că autoritatea legitimă se află în mâinile protestatarilor, iar statul nu mai are nicio autoritate în afara celei formale. Specialiştii cunosc un aspect interesant al psihicului uman, aspect pe ca­re îl avem în co­mun cu cimpanzeii şi alte primate: per­cepţia autorităţii la nivel individual este legată de comportamentul indivizilor din jur şi nu de o apreciere obiectivă a realităţii. În cazul “revo­luţiilor colorate”, acest aspect este fo­losit în felul următor: individului i se sugerează în repetate rânduri faptul că cei care deţin pu­terea formală în stat nu mai au autoritate reală, iar cei care reprezintă sau sunt asociaţi cu pro­testele sunt trataţi cu reverenţa şi res­pectul rezervat persoanelor care deţin autoritatea reală. Această teh­nică se realizează prin sugestii verbale şi non-verbale, sco­pul final fiind spargerea barierei psihologice care îi împiedică pe indivizi să intre în conflict deschis cu autorita­tea.

Spargerea acestei ba­riere psiholo­gice la nivelul maselor populare este necesară pentru a ob­ţine o participare activă a populaţiei la proteste. În cazul situaţiei de la Bucureşti, tentativa unui “transfer de autoritate” a exis­tat, dar a eşuat la­mentabil din câteva motive printre care se numără lipsa de pricepere din partea specialiştilor autohtoni în ma­nipularea mediatică şi lipsa unui lider vizibil, carismatic şi îndeajuns de curajos să-şi asume rolul de “recipient” al “transferului de au­toritate”. Lideri noi nu există, liderii actuali s-au eschivat de la participare activă (Vic­tor Ponta a fugit la Stras­bourg, iar Crin Antonescu este agitat verbal şi impotent organizaţional), iar liderii din garda veche s-au făcut ne­văzuţi sau s-au internat de urgenţă. În stil clasic securistic, liderii opoziţiei îşi doresc ca “revoluţia” să fie făcută de altcineva, iar ei să participe doar la împărţirea ulterioară a ciolanului bu­getar. Avem o simpatie nulă faţă de personaje gen Yushchenko, Saakash­vili sau Yusuf al-Qaradawi, dar aceşti lideri au avut decenţa să stea în frig  împreună cu protestatarii şi să respire gaz lacrimogen împreună cu ei. Li­de­rii opoziţiei româneşti preferă să vadă “protestele” în confortul unei camere de hotel de la Strasbourg sau al unei vile de protocol, ceea ce îi descalifică total din punct de vedere profesional.

3. Este evident că protestatarii au căutat în mod intenţionat confruntă­rile violente cu forţele de ordine. Fie­care “revoluţie colorată” are nevoie de victime, de morţi şi răniţi care “să dea bine pe sticlă” şi să devină simboluri mediatice cu rol de martiri ai luptei împotriva regimului. De fiecare dată, protestatarii violenţi provin din rândul unor organizaţii formale sau in­formale de tineret şi au o anumită pre­gătire în domeniul luptelor de stradă. Ideea de a folosi galeriile echi­pelor de fotbal în calitate de “trupe de şoc” ale revoluţiilor colorate nu este nouă şi a mai fost pusă în practică la Kiev şi la Belgrad, însă în cazul Ro­mâ­niei există o particularitate interesantă. În cadrul operaţiunilor similare din alte ţări, ultraşii erau doar “vârful de lance”, în timp ce nucleul dur al protestatarilor era format în mare mă­sură de membrii unor organizaţii de tineret cu caracter po­litic sau social (“Otpor!” din Serbia, “Kmara” din Geor­gia, “Pora” din Ucra­i­na, aripa tâ­nără a “fraţilor musulmani” din Egipt etc), dar la Bucureşti nucleul protestatarilor a fost format chiar din ultraşi, conducând la o auto­discreditare a pro­testelor. Opoziţia nu are organizaţii viabile de tineret deoarece banii care s-au alocat pentru dezvoltarea acestora s-au redirecţionat sistematic spre buzunare individuale, iar acum opozi­ţia plăteşte pentru această strategie defectuoasă. Motivul pentru care sunt folosite galeriile echipelor de fotbal este simplu: galeriile sunt bine organi­zate, iar coordonatorii acestora sunt controlaţi ferm de către personaje cu legături strânse în cadrul serviciilor secrete. Faptul că o parte importantă a serviciilor a parti­cipat la organizarea acestei operaţi­uni este evident din spri­jinul acordat protestelor de către “unitatea informaţională” infiltrată în media, din com­plicitatea tacită sau activă a organizaţiilor media (B1, TVR etc.) care, teoretic, ar trebui să spriji­ne poziţia preşedintelui, din comportamentul li­derilor PD-L care doresc să “iniţieze un dialog structurat cu socie­tatea” şi chiar din participarea activă la pro­teste a galeriilor controlate pe fi­liera “civililor” din cadrul UNPR. Re­petăm: asistăm la un război intern al elitelor politice, în care Băsescu a ră­mas singur împotriva tuturor, dar ni­meni nu este îndeajuns de curajos încât să participe vizibil la luptă, preferând metoda clasică şi securisti­că de a acţiona prin interpuşi. Partici­parea ultraşilor la proteste şi eşecul lor în crearea unor “imagini şocante” care să poată fi folosite pentru propagandă ulterioară au avut un efect in­teresant asupra strategiei mediatice a “revoluţionari­lor”. În fond, spectatorilor le-a fost prezentată o imagine profund schizofrenică: pe de o parte, ultraşii erau declaraţi “huligani” şi “agenţi ai serviciilor” care au fost in­filtraţi în rândul protestatarilor pentru a genera violenţe, dar pe de altă parte numărul ultraşilor era folosit în calcu­lele numărului total al protestatarilor. Dacă teoria (absurdă) conform căreia ultraşii erau de fapt “agenţii serviciilor” este corectă, atunci trebuie re­cunoscut faptul că protestele de la Bucureşti au strâns efectiv câteva sute (nu mii!) de participaţi, iar dacă ul­traşii constituie o componentă natura­lă a protestatarilor, atunci trebuie recu­noscut faptul că violenţa de stradă face parte integrantă din strategia pro­testelor care se doresc a reprezenta “societatea civilă”.
4. Un alt procedeu de manipulare care este folosit pe larg de către “unitatea informaţională” din media este “demonizarea neutrilor”. Orice individ care nu achiesează complet şi to­tal la “avântul protestatar” este de­clarat “băsist”, “portocaliu”, “agent al serviciilor băsesciene” şi “susţinător al dictaturii”. Scopul acestei manipulări este impunerea unei alegeri binare: fie individul îl susţine în totalitate pe Băsescu şi, implicit, toate aspectele negative ale actualului sistem, fie trebuie să-i susţină întrutotul pe protestatari şi să iasă în stradă. Inamicul de moarte al oricărei “revoluţii colorate” este cetăţeanul care gândeşte limpede şi îşi pune o întrebare simplă: ce se întâmplă după schimbare? În conse­cinţă, oricine care-şi va pune această întrebare va fi discreditat şi declarat “suporter băsist”, deşi această întrebare este de bun simţ.
5. Protestele au beneficiat de un oarecare sprijin din partea unor organizaţii media internaţionale (Associa­ted Press şi Reuters) care au scris despre “proteste împotriva măsurilor de austeritate la care participă mii de persoane”, dar până acum nu există vreo declaraţie dură a oficialilor eu­ro­peni sau americani care să ofere sprijin protestatarilor şi iniţiativelor de de­clanşare a alegerilor anticipate. Această situaţie îi debusolează pe or­ganizatorii operaţiunii care conside­ră că trebuie să mai întreprindă eforturi pentru a obţine suportul public al Ves­tului, deşi cei mai inteligenţi dintre ei deja îşi dau seama că acest su­port nu va veni.

Dintre toate condiţiile necesare schim­bării cu succes a unui regim politic, actuala opoziţie a îndeplinit doar una. Pentru a schimba un regim politic este necesar ca printre elitele politice şi structurile de informaţii să se găsească îndeajuns de mulţi trădători pentru ca sistemul să nu se mai poată apăra în mod eficient. Se pare că la momentul actual preşedintele Bă­sescu a fost trădat de toţi aliaţii politici şi de majoritatea structurilor de informaţii. Judecând după evoluţia situaţiei, alături de Băsescu este SPP, o parte a “0215” şi o parte din SRI. La capitolul “cooptarea trădătorilor”, rata de succes a opoziţiei a fost de aproa­pe 100%. Din punctul nostru de ve­de­re, dacă Traian Băsescu nu cedează nervos, şansele de succes ale unei re­vo­luţii bazate doar pe o trădare ma­si­vă a elitelor politice şi a persoanelor cu o coloratură specifică a ochilor sunt egale cu zero. Experienţa anteri­oa­ră ne sugerează că preşedintele nu va ceda nervos.
Ceea ce îi lipseşte operaţiunii de înlăturare a lui Traian Băsescu este un lider carismatic şi un program pozitiv de acţiune. Organizatorii au mizat pe ratingul şi popularitatea celor care vor îndemna (direct sau voalat) la ieşirea în stradă, considerând că sentimentul anti-Băsescu corelat cu sprijinul mediatic masiv va fi suficient pentru de­clanşarea unor proteste de anvergură, a căror presiune îl va forţa pe Băsescu să renunţe la putere. Se pare că organizatorii operaţiunii nu au acordat aten­ţia cuvenită capitolului din manual care explică faptul că oamenii sunt dispuşi să iasă în stradă atunci când, pe lângă insatisfacţia faţă de prezent, au şi speranţe puternice la un viitor mai bun de după schimbare. Jude­când după numărul infim al protestatarilor, majoritatea românilor consi­deră că ecuaţia Ponta + Anto­nes­cu nu este egală cu un viitor mai bun, ci doar cu schimbarea echipei care gestionează furtul banilor publici. Aceas­tă constatare, de fapt, nu înseamnă că actualul sistem este bun, ci doar atra­ge atenţia asupra faptului că opoziţia nu a reuşit să echipeze “avântul pro­testatar” cu un lider carismatic şi un program care să fie cunoscut şi susţi­nut de o masă largă a populaţiei. Or­ganizatorii mizează pe sprijin extern la fel cum au mizat organizatorii altor “revoluţii colorate”. Căutarea sprijinului extern este unul dintre scopurile călătoriei lui Victor Ponta la Stras­bourg, însă efectul acestor tentative va fi unul nul. În politica românească nimic nu se întâmplă fără acordul ta­cit sau explicit al Ambasadei SUA, iar Gitenstein este mai tăcut ca niciodată. În situaţii asemănătoare din alte ţări, ambasadorii vestici (în frunte cu am­basadorii SUA) atacau la baionetă au­torităţile statului şi ofereau sus­ţi­nere, inclusiv logistică, organizatori­lor pro­tes­telor. În aceste condiţii apa­re în­treba­rea firească: cum s-a ajuns în si­tua­ţia în care la Bucureşti s-a organizat o coaliţie largă a forţelor politice, oli­gar­hice şi “informaţionale” care a lan­sat o tentativă de “revoluţie colorată” făcută după tehnologie americană, dar sprijinul oficial al Washingtonului lipseşte cu desăvârşire? Explicaţia este paradoxală, dar doar ea oferă răspunsuri coerente la toate întrebările. Bu­cu­reştiul a devenit un teatru de război în care două grupări din cadrul elitei politice şi economice americane îşi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­ţiuni ale preşedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băieţii deş­tepţi”, care până nu demult au beneficiat de o protecţie internaţională imbatabilă (a se compara comportamentul lui Taubman şi comportamentul lui Gitenstein). Aceste acţiuni sunt sprijinite de FMI, o parte a Comisiei Europene şi persoane cu “afilieri in­teresante” gen Mark Mobius, însă acest lucru nu înseamnă că toate forţele active în politica globală din partea americană sunt de acord cu acest comportament al administraţiei Oba­ma. Amintim cititorilor că o bună par­te din actualele elite politice şi “informaţionale” a fost creată şi susţinută de personaje din sfera neoconservatoare a politicii americane care se află într-o opoziţie vehementă faţă de ac­tuala administraţie şi politica acesteia care vizează retragerea graduală din zone care în urma modificărilor conjuncturii internaţionale au intrat în sfera de interes şi influenţă a altor puteri globale. Pentru “băieţii deş­tepţi” şi actuala elită politică, înlăturarea de la putere a lui Traian Bă­sescu care colaborează eficient cu administraţia Obama şi sărbătoreşte venirea noului an chinezesc la am­basada Chinei a devenit o chestiune de supravieţuire şi menţinere a accesului la finanţare. Situaţia economică şi conjunctura internaţională generală i-au făcut să se grăbească, alegerile din noiembrie fiind prea departe pentru a mai putea fi utile unor personaje care sunt vizate astăzi în multiplele dosare care deja au ajuns sau în cu­rând vor ajunge publice. Tentativa stângace de a organiza o “revoluţie colorată” la Bucureşti a fost făcută în disperare de cauză şi va intra în istorie drept o “revoluţie a lichelelor”, “revoluţie” care a eşuat din cauza inepţiei terminale a organizatorilor.

Redacţia Economică de la Cronica Română

EDITORIAL Coincidenţe interesante

Nota mea : acest editorial pune punctul pe i în problemele economice și geo-politice ale Asiei. Mă bucur că a apărut și la noi un ziar care să scrie despre asemenea teme.

Crăciunul anului 2011 a fost marcat de un eveniment care demonstrează existenţa unor modificări radicale ale ra­portului de forţe în plan global. Deşi această ştire a fost preluată de o parte a presei din România, nimeni dintre “analiştii” şi “experţii în politică externă” nu a fost capabil să-i ofere atenţia cuvenită şi să dea o interpretare corectă a acestui eveniment. Pe 24 decembrie 2011, la Beijing a fost semnat un acord interguvernamental între executivele Japoniei şi Chinei.

Acest acord prevede o modificare semnificativă a modului în care se desfăşoară tranzacţiile comerciale între cele două ţări. Concret, acordul prevede denominarea tranzacţiilor comerciale în yeni şi yuani, excluzând utilizarea dolarului american. Până acum, majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor dintre cele două ţări au fost denominate în dolari americani, iar excluderea dolarului din aceste tranzacţii este o lovitură serioasă pentru sistemul monetar internaţional care se bazează pe moneda americană. Acordul încheiat prevede inclusiv un set de măsuri prin care băncile centrale ale Chinei şi Japoniei vor facilita schimburile valutare la cost redus pentru a accelera procesul de tranziţie de la utilizarea dolarilor la utilizarea monedelor naţionale, ceea ce arată că acordul nu are caracter declarativ sau simbolic, ci unul cât se poate de practic. Decizia guvernului nipon de a submina sistemul monetar bazat pe dolar şi “pactizarea” cu autorităţile de la Beijing a fost privită la Washington drept “o trădare din partea unui vechi aliat”, iar analiştii de la Wall Street Journal se întreabă care a fost “preţul” pentru care Tokyo a fost de acord să joace de partea Chinei în lupta pentru domi­narea economică a spaţiului Asiei de Sud-Est. Situaţia în care principalul aliat asiatic al SUA îi întoarce spatele şi începe să construiască o alianţă cu Beijingul este, fără dubiu, un succes colosal al diplomaţiei chi­neze, o confirmare a raţionalităţii cercurilor politice de la Tokyo şi un eşec lamen­tabil al Departamentului de Stat de la Washington.
Această victorie a diplomaţiei chineze ne aduce aminte de o coincidenţă interesantă: cu exact şapte luni înaintea semnării acordului istoric între Japonia şi China, Redacţia Economică a publicat editorialul intitulat “Începutul unei prietenii minunate”, în cadrul căruia a atras atenţia cititorilor asupra unui gest fără precedent făcut de comunitatea industriaşilor niponi. Yoichi Funabashi, fostul redactor-şef al principalului cotidian nipon Asahi Shimbun, a fost invitat la o întâlnire “cu uşile închise” a unui grup select format din liderii industriei japoneze. În cadrul acestei întâlniri, s-a decis că unicul mod în care Japonia îşi poate păstra statutul de “putere globală” este cooperarea strânsă cu China, iar clasa politică niponă trebuie să renunţe la orice animozitate în relaţia cu China şi să-şi “reconsidere priorităţile” în condiţiile în care cooperarea cu SUA nu co­respunde intereselor economice ale Japoniei. Toate aceste concluzii au fost publicate de Funabashi în cadrul unui articol în Financial Times. Este clar că ziarul britanic a fost ales drept mediu de comunicare pentru a garanta că interpretarea mesajului nu va fi afectată de coloratura politică a mass-media japoneze. De facto, clasa de business a Japoniei a ajuns la concluzia că liderii clasei politice operează într-un mod contrar intereselor economice ale Japoniei şi a lansat un ultimatum destul de clar: fie clasa politică se reorientează către o cooperare strânsă cu China, fie clasa politică se va confrunta cu o rebeliune a principalelor companii nipone care au puterea economică necesară pentru a produce modificări dramatice ale clasei politice de la Tokyo. Mesajul pus în pagină de Yoichi Funabashi avea şi o tentă foarte pronunţată de realpolitik: editorialistul nipon a atras atenţia cititorilor că prosperitatea niponă din ultimele decenii s-a datorat cooperării cu un fost inamic, adică SUA, iar astăzi a venit momentul cooperării cu China, deoarece numai China este capabilă “să pună în funcţiune motorul economiei japoneze”. Divergenţele ideologice şi alianţele trecutului nu contează în condiţiile în care conjunctura cere o reorientare a priorităţilor strategice. În comparaţie cu incantaţiile sterile din punct de vedere intelectual, deşi pure din punct de vedere ideologic, ale experţilor români care şi-au făcut studiile la Washington, pragmatismul elitei economice japoneze prezintă un contrast foarte interesant. Este trist că discursul mediatic din România este dominat de personaje ideologizate (în sensul negativ al cuvântului) şi caracterizate de un IQ egal cu măsura pantofilor pe care îi poartă. Prognozele şi interpretările oferite de aceste personaje au valoare predictivă ce se apropie asimptotic de zero, iar utilitatea lor pentru consumatorii de media se plasează ferm în zona numerelor negative. Un analist veritabil trebuie să îndeplinească o funcţie foarte clară: să recepţioneze şi să interpreteze corect semnalele oferite de realitatea înconjurătoare, dar în condiţiile actuale, atât în media cât şi în anumite instituţii speciali­zate, funcţia de “analiză şi sinteză” este înlocuită cu funcţia de “propagandă şi autosugestie”.
Cu şapte luni înaintea semnării acordului sino-japonez, am prezis reorientarea Japoniei către Beijing şi începerea unui veritabil coşmar pentru Departamentul de Stat al SUA. Această predicţie s-a îndeplinit. Ne aşteptăm ca în perioada următoare profesionalismul diplomaţiei chineze şi pragmatismul elitei economice nipone să dea şi alte rezultate. În ciuda presiunilor americane, Japonia nu doreşte să renunţe la achizi­ţia petrolului iranian, iar perspectiva creării unei bănci centrale pan-asiatice în cadrul ASEAN devine din ce în ce mai palpabilă. Anul 2012 se anunţă a fi unul deosebit de interesant din perspectiva modificărilor în plan geostrategic care vor avea consecinţe semnificative la nivele re­gio­nale şi naţionale. Din perspectiva Europei de Est, evenimentele-cheie vor fi destrămarea zonei euro şi reîmpărţirea sferelor de influenţă a ma­ri­lor puteri la nivel european.
Pentru cei care urmăresc atent evenimentele din sectorul energetic, este evident că predicţiile noastre referitor la perspectivele anului 2012, făcute în cadrul ultimului editorial din anul trecut, au început să se adeve­rească chiar din prima săptămână a noului an, iar consecinţele acestor evenimente se răsfrâng asupra întregii caracatiţe de “băieţi deştepţi” din economia românească. Pesemne, anul 2012 va fi anul în care coinciden­ţele interesante se vor ţine lanţ.

Redacţia Economică

sursa : http://cronicaromana.com/2012/01/08/editorial-coincidente-interesante/

Criza economică ne afectează  pe toţi!

Este momentul în care trebuie să ne arătăm solidari. Să nu aşteptăm rezolvări de la autorităţi sau din străinătate. Soluţiile simple şi accesibile sunt cele mai bune. Nu trebuie să semnezi petiţii, să protestezi ore în şir în faţa unor instituţii, să-ţi rupi ore din timpul liber pentru un proiect. Trebuie doar, atunci când intri într-un magazin, să fii atent unde sunt fabricate produsele pe care le achiziţionezi.

Cumpără produse româneşti!

Ai cinci motive serioase ca să faci asta:

1. Ajuţi un român să-şi păstreze slujba

Atâta timp cât cererea de produse fabricate la noi în ţară este constantă (sau chiar în creştere), firmele producătoare nu vor renunţa la salariaţi. O cerere scăzută forţează însă angajatorii să  concedieze sau să trimită în şomaj tehnic o parte sau chiar tot personalul

2. Ajuţi o firmă  românească să nu falimenteze şi să îşi plătească  impozitele către stat

Impozite din care sunt plătite servicii de care beneficiem cu toţii: spitale, medici şi medicamente, pompieri sau ambulanţe, profesori şi educatori pentru copii noştri, jandarmi şi poliţişti care ne asigură securitatea. În plus, firma plăteşte contribuţiile salariaţilor la buget, de unde banii ajung la pensionari

3. Ajuţi un român sau o firmă românească să-şi plătească  creditele

Peste tot în lume, criza s-a agravat atunci când băncile au dat faliment. Lucrul acesta nu s-a întâmplat încă la noi, dar cu cât vor fi mai blocate circuitele financiare, cu atât mai mult există riscul agravării crizei economice

4. Puţin înseamnă de fapt foarte mult!

Crezi că e prea puţin să faci doar asta? Gândeşte-te la toţi cei care au plecat să  lucreze în străinătate şi trimiteau bani familiilor de acasă. Era puţin, poate 100 de euro pe lună, de fiecare. Şi totuşi românii plecaţi la muncă în alte ţări din Uniunea Europeană au fost, din 2007 încoace, cea mai importantă sursă de valută pentru România.

5. Eşti cu adevărat patriot

Pentru că patriotismul nu înseamnă să spui vorbe mari, să participi la parade de Ziua Naţională. Înseamnă să-ţi ajuţi ţara atunci când este greu. Să-i ajuţi pe români, atunci când lucrurile nu merg strălucit. Acesta e unul dintre acele momente. Poţi să ajuţi! Cumpără produse româneşti!

Cumpără  produse româneşti!

sursa : http://cumparaproduseromanesti.ro/