Profit & Loss

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni
mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Morala o deduceti singuri.

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.

Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori

în care am crezut s-a zguduit.”

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic  ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!… Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Articol preluat de pe :http://www.gandaculdecolorado.com/dosar/6-dosar/908-dictatura-nonvalorii

Am preluat de pe RGN o opinie  a unui roman din Spania , la care subscriem si noi.

Consider ca Basescu a gafat monumental si ar trebui sa-si ceara scuze in fata tuturor romanilor. Nu putem si nu vrem sa fim considerati tigani de cei din Europa si cu atat mai putin de presesintele Romaniei.

Eu nu ascult manele, si nici nu imi plac tiganii si nici stilul lor de viata. Punct !

Stimate domnule Presedinte,

Daca afirmatia Dvs. cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele” se bazeaza pe studii sociologice sau pe notele informative ale serviciilor secrete atunci inclin sa va dau dreptate in fata evidentei. Daca insa aceasta afirmatie reprezinta opinia institutiei pe care o reprezentati atunci consider aceasta afirmatie ca fiind una total iresponsabila si ridicola.
Constat cu stupefactie, urmare declaratiilor si actiunilor Dvs. din ultimul timp, faptul ca depuneti eforturi sustinute pentru a ne convinge pe noi toti romanii, dar si opinia publica internationala, de faptul ca suntem un popor de tigani si de manelisti. Ca presedinte al Romaniei v-ati afisat la tot felul de petreceri tiganesti, v-ati imbracat sotia in haine de piranda, ati beneficiat in campania electorala de sustinerea energica a mai multor manelisti si chiar v-ati inrudit cu un cunoscut interlop, mare cap al mafiei tiganesti. Ma intreb daca toate acestea se datoreaza voturilor pe care le-ati primit in campania electorala si pentru care simtiti nevoia sa rasplatiti anumite persoane sau dumneavoastra chiar vreti sa ne manelizati pe toti.
Nu suntem un popor de manelisti domnule Basescu! Mai exista inca romani, mai multi decat credeti, carora nu ne plac manelele. Nu ascultam manele, nu cumparam manele si nu ne plac manelistii, domnule presedinte. Nu ne plac manelistii agramati, nu ne plac tiganii care arunca sute de mii de euro la nunti si botezuri si apoi urla ca sunt discriminati, nu ne plac tiganii care fura, nu ne plac tiganii care cersesc, nu ne plac telenovelele si revelioanele cu tigani.
Pe fondul zecilor de articole din mass-media internationala in care suntem catalogati ca fiind un popor de tigani, de cersetori si hoti, Dvs. alegeti sa fiti foarte vocal in ceea ce priveste afinitatea noastra, a poporului roman, cu maneaua tiganeasca. Unde erati domnule presedinte atunci cand noi romanii eram comparati cu niste ciori in Elvetia, in februarie anul trecut?
Poate ca mass-media a preluat in mod eronat afirmatiile dumneavoastra cum ca „la 99% dintre romani le plac menelele”. Poate ca Dvs. va refereati la faptul ca la 99% dintre membrii PD-L le plac manelele. Poate ca manelele sunt apreciate in cercul Dvs. de prieteni si cunostinte domnule presedinte. Slava Domnului mai sunt romani care mai asculta inca Grigore Lese sau Gheorghe Zamfir, care mai viziteaza un muzeu, mai citesc o poezie sau merg la opera!”
Dan Tanasa, 23 februarie 2010, Madrid, Spania



Preiau un articol din Ziua Veche al lui Mircea Platon. Analiza e buna dar pacat ca e adevarata.

“Am aflat recent ca, “potrivit proiectului initiat de actuala conducere a Muzeului Taranului Roman din luna mai 2010 se va trece la strangerea expunerii Horia Bernea”. Pentru “renovari”. Inainte de a fi impachetata, expunerea Bernea va fi “fotografiata, filmata si expusa in mediul virtual, pe internet”. Expunerea Bernea ilustreaza modul in care crestinismul se regasea in structura vietii cotidiene a taranului roman. Dupa cum observa pictorul Sorin Dumitrescu: “Cine se atinge de nucleul expunerii Bernea atenteaza la identitatea muzeului, caci nu ne putem imagina un taran roman ateu. Asistam practic la o noua moarte a creatorului Muzeului”. Si asta pentru ca, inspirat de opera etnografica si antropologica a tatalui sau, Ernest Bernea, pictorul Horia Bernea a gandit Muzeul Taranului Roman nu ca pe un loc unde sa expuna in vitrine pitorescul local, ci ca pe un centru de iradiere a Romaniei profunde. Parcurgand salile concepute de Horia Bernea intelegeai de ce, intrebat de un etnograf despre cat cere pe fereastra casei sale, un taran roman a raspuns: “Nu pot s-o vand, domnule, ca prin ea am vazut toata viata mea cerul.”

Desfiintand ce a mai ramas din Muzeul Taranului Roman asa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematica” a muzeului sterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, si ale unei traditii intelectuale interesate de cum vedea taranul roman cerul. E, intr-un fel, normal ca acest lucru sa se intample astazi. De douazeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici si minigarhii intelectuali, nu fac decat sa evacueze ultimele ramasite ale Romaniei vechi. Pretextul e  ca, oricum, romanii au fost dintotdeauna niste violatori, betivi, lenesi si nespalati a caror istorie nu valoreaza nici cat o varza de Bruxelles. Comunistii au ucis Romania veche. Elitele neoliberale o evacueaza in virtual. O filmeaza, o catalogheaza si o stocheaza intr-un fisier, criogenata pentru generatiile – de extraterestri probabil – viitoare.

Dupa epoca masacrelor sistematice (’44-’64), dupa deceniile complicitatilor si pervertirii calculate (’65-‘89), poporul roman a cunoscut, dupa 1989, epoca evacuarii in virtual. Totul, de la istorie la literatura, si de la religie la familie, a fost “rescris” astfel incat sa nu ne mai ramana nimic solid, niciun punct de rezistenta, nicio icoana, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor “procese” istorice prin care ar trebui sa trecem, de la cel de “restructurare” la cel de “integrare”, si de la cel de “privatizare” la “procesul comunismului”, conducatorii nostri ne-au rescris ca simpla fictiune politica pe baza careia pot accesa fonduri UE/FMI.

Daca “renovarea” Muzeului Taranului Roman e un bun pretext pentru a scapa de “crucea lui Bernea”, care depune marturie pentru o Romanie a taranilor crestini, “privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economica a Romaniei, pentru a transfera in buzunarele catorva intreaga economie nationala. Lipsiti de putere economica datorita unei legislatii care penalizeaza micul intreprinzator onest sau taranul harnic, romanii au trait democratia ca pe o noua modalitate de a fi tinuti sub control. In contextul unei vieti economice si culturale dominate de oligopoluri, democratia romaneasca a ultimilor doua decenii nu a fost decat un mod de a ne evacua in virtual, in zona optiunilor lipsite de miza, libertatea.

In contextul unui regim al carui rol e acela de a rescrie democratia intr-un cod (de bare) autoritar, “procesul comunismului” a devenit, in mod deloc suprinzator, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenta, pentru sinecuristi si pentru santaje. In loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevarului istoric si a criteriilor de judecata care ne-ar permite sa fim liberi, “procesul comunismului” a devenit, sub obladuire prezidentiala, parte a algoritmului politic care intretine minciuna si coruptia in Romania. Lichidarea fizica a luptatorilor anticomunisti din anii ’50 e desavarsita, astazi, de lichidarea discursiva a adevarului pentru care au luptat martirii anticomunisti.  Ambele operatiuni s-au facut prin “decret” de sus si cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricand sa elimine in virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare ca, printre intentiile celor care si-au facut trambulina academica din oasele detinutilor politici, se numara si infiintarea unui “departament” pentru “memoria si nostalgia comunismului”. Nu stiu cum poate un institut public sa “cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu stiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activitati. Si nici in ce scop. Dar stiu ca, atat timp cat va exista in Romania un astfel de “minister al nostalgiei”, e semn clar ca cineva, acolo sus, ne vinde.”

articol original :http://www.ziuaveche.ro/scoala-lui-platon/790-lichidarea-romaniei

Nascut in 1974 la Iasi, poet, eseist, traducator, Mircea Platon este in prezent doctorand in istorie la Ohio State University. Autor, printre altele, al lucrarilor Ortodoxia pe litere (2006) si Cine ne scrie istoria (2007), Mircea Platon este unul dintre cei mai profunzi si originali ganditori conservatori ai momentului.