Profit & Loss

preluare citynews.ro:

http://www.citynews.ro/cluj/interviu-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643/

E scriitor, traducător, vorbitor a şapte limbi, vorbeşte impecabil româna şi maghiara, a lăsat cariera universitară europeană şi mirajul turnului de fildeş occidental şi s-a mutat la Mera, lîngă Cluj. E Raoul Weiss, omul care s-a născut în Alsacia şi a ales o nouă patrie: Transilvania. Şi poate cel mai în măsură să vorbească despre două lumi paralele, a noastră şi a europenilor. Are şi dezamăgirea creatoare, dar şi distanţa necesară ca să facă asta.

Stai într-un sat din Transilvania, aproape de Cluj, deși ești scriitor. Ai predat la universități, vorbești șapte limbi. Deci ești, într-un fel, cetățean global. Ce lipsește dincolo, în Occident, și ai găsit în Transilvania ca să te hotărăști să te muți aici?

Raoul Weiss:  Aici am găsit omenia. Occidentul de azi e reprezentantul unui proces de cel puțin 30-40 de ani de dezumanizare a societății, sub influența neo-liberalismului. Când omul e redus la o funcție de producere și consum, rămâne din el ceea ce vedem azi în Occident: un roboțel isteț, foarte eficient în urmărirea propriului interes. Un aparat destul de bine pus la punct și absolut gol din punct de vedere spiritual. Psihologic, fără nicio legătură emotivă adevărată cu vreo comunitate familială, națională, regională sau lingvistică. O variantă a omenirii cu care eu nu mă mai identific deloc. Eu mă simt mult mai comfortabil emoțional, liniștit, acasă, într-o societate de români sau unguri din Transilvania, decât printre studenți, pedagogi, salariați, sau orice altă categorie socială de la Paris, Strasbourg sau  Berlin.

Cum te-ai acomodat aici? Cum te înțelegi cu țăranii din Mera? Găsiți subiecte despre care să vorbiți?

Desigur, nu sunt aceleași subiecte pe care le-aș aborda cu dumneavoastră, nu aș vorbi cu ei despre ceea ce vorbim noi acum. Acolo nu am cum să vorbesc despre asta și tocmai aceasta este tragedia societății tradiționale: ea, cultural, nu este echipată conceptual, pentru a măsura primejdia care se apropie. Asta e o foarte mare problemă, care a fost sesizată de cei care au încercat să conceptualizeze problema asta. Cum ar putea societățile tradiționale să reziste globalizării? E întotdeauna aceeași poveste – omul tradițional nu înțelege logica globalizării. Și fiindcă nu o înțelege, nici nu are arme împotriva ei.

Hungtington v-ar privi cu invidie și mirare, apropo de ciocnirea civilizațiilor. 

Eu am puțin spre deloc simpatie pentru Hungtington. Ce am încercat eu să fac este o reîntoarcere la civilizație. Ce pe mine mă atrage cel mai mult în Ardeal este supraviețuirea – drept e, doar sub formă de rămășițe – a unei mari civilizații tărănești europene. Termenul acesta de civilizație țărănească trebuie subliniat, pentru că în România există încă, în masele urbane, ideea modernității mijlocii, prejudecata care opune civilizația și țăranul, ceea ce iarăși e o greșeală enormă. Barbaria modernă de la care eu încerc să fug a fost creată de lumea industrială – acapararea societății prin tehnică. Cei cu adevărat civilizați în Europa de azi sunt țăranii români, cei care au rămas, desigur și care au rămas și cultural țărani. Nu e destul să te ocupi cu agricultura sau să stai într-un sat ca să fii, antropologic, țăran. Mă refer aici la țărănia culturală și la păstrarea tradițiilor caracteristice lumii țărănești tradiționale. În acest moment, eu consider că m-am întors spre civilizație, civilizație care era reprezentată și în regiunea în care m-am născut, dar a fost exterminată de barbaria tehnică.

Ce se întâmplă acum, în toată această confuzie din interiorul Uniunii Europene? Noi ne așteptam la mutații culturale benefice, care să aducă un plus de complementaritate fiecărei culturi și, de fapt, asistăm la o bătălie în cușcă în care fiecare țară încearcă să dea vina pe cealaltă. Italia pe Spania, Spania pe Grecia, Grecia pe Germania și tot așa. 

Uniunea Europeană, ca întreg, e pe moarte, e pe cale de dispariție. Cred că pentru țările periferice și nou aderate în spațiul european asta e o veste bună, pentru că pentru ele – România, Ungaria, Bulgaria – Uniunea Europeană nu a fost niciodată altceva decât o structură neo-colonială. Ce era în cadrul așa numitei fraternități socialiste, Uniunea Sovietică, e acum nucleul țărilor conducătoare în cadrul UE. Practic, e vorba de Germania și Franța – una are industria, alta armata, iar împreună, au o majoritate cel puţin relativă în instituțiile europene. Cazul cel mai ilustrativ este exemplul  gazelor din rețelele de distribuire din România, unde există un monopol de stat, un monopol dublu privat – sudul României la francezi, și nordul, mai ales Transilvania, la nemți. Plătim gazul la preț de Germania pentru o stare a țevilor care, în mare, nu a evoluat de prea mult timp. Mari lucrări de modernizare nu au fost făcute. Asta e toată povestea, nu numai a Uniunii Europene, ci a catastrofei neo-liberale din Occident de 30 de ani încoace – și anume acapararea statelor de o oligarhie industrial- financiară. Voi chiar aţi crezut că o să fiţi egalii nemţilor sau ai francezilor? Să fim serioşi: uitaţi-vă la Ungaria: cum a mişcat în front, cum a fost amendată.

E o formulă nouă? O reinventare a Evului Mediu? Asistăm la o nouă colonizare? 

Tema asta cu întoarcerea în evul mediu și neo-feudalitate e una recurentă. Oricât de groaznic sună neo-feudalitatea asta, românul – cumva inconștient desigur – rămâne optimist. Domnitorii feudali țin un predator și au grijă de robi pentru simplul motiv că feudalismul clasic din Evul Mediu însemna că domnia e legată de pământ. Deci dacă faci abuz, dacă duci masele până la înfometare și la moarte, ai o problemă, că nu mai ai pe cine să exploatezi, cine să lucreze pământul. Capitalismul financiar globalizat de azi a rezolvat această problemă într-un fel și mai eficient și cu mult mai mult potențial ucigaș. Bechtel, E-on Gaz și cu prietenul Jeffery Franks de la FMI vin în România, iau ce e de luat și se cară. Că lumea e lungă și lată – mai sunt India și Brazilia de exploatat.

Dar oamenii primesc cu brațele deschide, cu o anumită ospitalitate și entuziasm această colonizare. Așternem covorul roșu. 

Eu nu susțin isteria anti-comunistă care e la modă în țările de est, dar comunismul e de vină în povestea asta, pentru că a obișnuit masele cu discursul acela idealist și stupid, cu un stat, cu un partid care îți vrea binele. Povestea asta e frumoasă, dar din păcate nu există. Credința în bunăvoința statelor, a țărilor și a guvernelor a supraviețuit pentru populație și iată că nu sovieticii au profitat de ea, ci frații lor din vest.

Ce e, de fapt, în concepția dumneavoastră, Uniunea Europeană?

Dacă o privim din perspectiva României sau Ungariei, pentru că profilul e foarte asemănător și în relațiile lor cu țări precum Germania, dar și Finlanda, UE e o structură de colonizare.

Adina Fartușnic (http://www.citynews.ro/cluj/interviu-11/raoul-weiss-civilizatii-europei-de-azi-sunt-taranii-romani-223643/)

Cuprul românesc ajunge pe mâinile escrocului Mark Rich, sponsorul lui MRU. Cine sunt cei care preiau Cupru Min

Mediafax:  Cine este în spatele firmei care urma să preia Cupru Min

Firma canadiană Valhalla Resources, ai cărei reprezentanţi au fost numiţi la conducerea Roman Copper, are active de 4,8 milioane dolari canadieni şi nu înregistrează venituri operaţionale, fiind deţinută de McLeod Williams Capital, cu activităţi în finanţarea şi managementul proiectelor miniere.

În raportările financiare ale Valhalla sunt incluse inclusiv cheltuielile cu transportul, cazarea şi masa.

Potrivit informaţiilor afişate pe site-ul bursei de la Toronto, acţiunile Valhalla au fost suspendate de la tranzacţionare la 26 martie, data la care a avut loc licitaţia pentru privatizarea Cupru Min. Într-un anunţ transmis două zile mai târziu, compania notează că acţiunile rămân în continuare suspendate, deoarece Valhalla se pregăteşte să achiziţioneze un proiect minier important.

Anunţurile de la bursă nu fac referiri la Cupru Min sau la România, însă firma are ca obiect de activitate explorarea minieră în România şi Turcia.

Roman Copper Corp. (Roman Copper) a fost înfiinţată în noiembrie 2011 la Toronto de către banca de investiţii Bayfront Capital Partners, pentru a participa la licitaţia cu strigare pentru privatizarea Cupru Min Abrud, cel mai mare producător de cupru din România.

Roman Copper a câştigat la 26 martie licitaţia pentru Cupru Min la un preţ de 200,77 milioane de euro, de 3,5 ori mai mare faţă de preţul de pornire, de 57,3 milioane euro.

Acordul de vânzare nu a fost însă semnat, iar încheierea tranzacţiei este pusă sub semnul întrebării de unele neînţelegeri apărute între partea română şi firma canadiană. Din ultimele declaraţii oficiale ale reprezentanţilor Guvernului român reiese că tranzacţia nu se mai poate încheia, iar procedura de licitaţie va fi reluată.

Michael Williams, Joel Hayes şi Stacy Quinney, directori în cadrul Valhalla, au fost numiţi la conducerea Roman Copper, potrivit unui anunţ transmis marţi de compania din Toronto.

Williams este cofondator la firma canadiană McLeod Williams Capital (McLeod Williams), alături de Robert McLeod, care ocupă de asemenea un post de director în board-ul Valhalla.

Hayes şi Quinney fac afaceri în România de peste un deceniu şi s-au asociat recent cu fosta echipă de la Underworld Resources, formată din Williams, McLeod şi Adrian Fleming – CEO şi membru în boardul director al Valhalla – pentru a identifica şi dezvolta oportunităţi de investiţii miniere în România şi Turcia. Underworld, cu activităţi de explorare în nord-vestul Americii de Nord, a fost preluată în martie 2010 de grupul minier canadian Kinross Gold Corp. pentru 138 milioane de dolari.

Hayes este prezentat pe site-ul Valhalla ca având o experienţă de peste 15 ani în domeniul investiţiilor şi pieţelor de capital din Europa Centrală şi de Est. Înainte de Valhalla, Hayes a fost vicepreşedinte şi director executiv de investiţii la Romanian-American Enterprise Fund (1995-2002), dar şi director şi preşedinte al Policolor SA (1997-2006) şi director general al Frontline Investment Managers (2003-2007).

Quinney locuieşte în Bucureşti din 1996 şi are experienţă în afaceri şi proiecte pe pieţe emergente, ocupându-se din 2003 în principal de sectorul minier, iniţial drept consultant pentru companii americane şi canadiene listate la bursă.

Hayes şi Quinney vorbesc fluent limba română, potrivit site-ului Valhalla.

Williams este descris, pe site-ul companiei, drept o persoană cu numeroase contacte în rândul investitorilor instituţionali şi retail, precum şi în sectorul bancar.

McLeod Williams Capital se prezintă drept o firmă de capital de risc specializată în structurarea, finanţarea şi administrarea de companii miniere de explorare aflate la început de activitate, în vederea sprijinirii proiectelor lor până în faza de dezvoltare, potrivit site-ului companiei canadiene.

Din echipa McLeod Williams fac parte mai mulţi geologi, dar şi tehnicieni şi alţi specialişti, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul companiei.

McLeod Williams Capital (McLeod Williams) nu este listată la bursă, însă companiile din portofoliul grupului sunt tranzacţionate la bursa de la Toronto.

Astfel, McLeod Williams deţine companii de explorare minieră în Alaska – Full Metal Minerals, simbol FMM la bursa de la Toronto şi Full Metal Zinc, indicativ FZ – Carolina de Nord (SUA) şi Mexic (Revolution Resources, RV), Ontario de Nord-Vest, Canada (Entourage Metals, EMT), Krasnoyarsk, Siberia de Vest, Rusia (White Bear Resources, WBR), respectiv România şi Turcia, prin Valhalla Resources, listată la Toronto cu indicativul VH.

Astfel, Valhalla este unul dintre vehiculele McLeod Williams Capital, vizând oportunităţi de explorare minieră în România şi Turcia.

Compania are active totale de 4,8 milioane de dolari canadieni (3,6 milioane euro), potrivit raportului financiar pentru perioada aprilie – decembrie 2011.

În România, Valhalla explorează la Dealul Bratosin (judeţele Hunedoara şi Arad) prin intermediul companiei Transylvania Minerals SRL, controlată prin Valhalla Cipru. La explorarea perimetrului a participat şi gigantul Barrick Gold, în parteneriat cu Valhalla.

Potrivit raportului financiar, compania canadiană avea la sfârşitul anului trecut active de 4,79 milioane dolari canadieni (aproximativ 3,6 milioane euro). Valhalla a înregistrat în perioada aprilie – decembrie 2011, primele nouă luni ale anului fiscal 2011-2012, pierderi de 1,33 milioane dolari canadieni (un milion de euro), în care sunt incluse cheltuieli de circa 85.000 dolari canadieni cu transport, cazare şi masă.

La sfârşitul anului trecut, compania raporta un “deficit” de 7,17 milioane dolari canadieni (5,4 milioane euro).

Valhalla Resources avea totodată lichidităţi de 3 milioane dolari canadieni (2,2 milioane euro), faţă de 474.277 dolari canadieni la finele anului 2010, şi capital de lucru de 2,32 milioane dolari canadieni.

“Compania nu are venituri operaţionale şi a înregistrat o pierdere de 1,33 milioane dolari canadieni în cele nouă luni încheiate la 31 decembrie 2011 (…) Capacitatea companiei de a-şi derula afacerile planificate depinde de posibilitatea de a obţine finanţare adecvată de la creditori, acţionari şi alţi investitori”, se spune în raport.

ZF:  Intrare neaşteptată în cea mai disputată privatizare a anului, Cupru Min: îşi face apariţia Doamna de Cupru

Maria Gherghe, 53 de ani, cumpără prin Ronefer SRL Voluntari tot cuprul de la Cupru Min şi îl vinde în China. Ea a fost funcţionar în Ministerul Metalurgiei şi apoi până în 2000 salariat al Conef, compania care preluase toate exploatările de metale neferoase.

În pofida scandalului uriaş care a apărut ca urmare a privatizării Cupru Min, prin câştigarea de către o companie necunoscută din Canada şi apoi anularea licitaţiei, rămâne un element ignorat până acum: cine este firma care cumpără cuprul de la Cupru Min.

“Principalul client către care S.C. Cupru Min S.A. comercializează concentratul de cupru şi cuprul metalic din concentratul cupros este S.C. RONEFER S.R.L. Voluntari România”, au transmis către ZF reprezentanţii Ministerului Economiei.

Ziarul Financiar a stat de vorbă cu Maria Gherghe, 53 de ani, acţionarul principal al Ronefer, cu 95% din titluri, care a invitat ZF la o discuţie pe marginea afacerilor proprii, dar nu a acceptat să fie fotografiată.

“Nu am nimic de ascuns. O să vă explic de ce o firmă de apartament poate să facă export şi de ce nu este nevoie să am un personal numeros”, spune Maria Gherghe. Întrevederea a avut loc într-un birou dintr-un apartament situat într-un bloc de locuinţe din apropierea pieţei Obor din Bucureşti, fără vreo siglă la intrare. Ea a ajuns prin intermediul firmei Ronefer SRL din Voluntari, pe care o controlează în proporţie de 95%, să preia toată producţia de concentrate de cupru de la Cupru Min, cel mai mare producător de cupru din România, care s-a aflat în ultima vreme în centrul atenţiei datorită procesului de privatizare şi rezervelor de cupru importante pe care le exploatează la Roşia Poieni. De aici s-ar putea extrage circa 0,9 mil. tone de cupru evaluat în prezent la 5,6 miliarde de euro şi 36 de tone de aur, evaluate la 1,5 mld. euro.

Gherghe spune că vinde producţia de la Cupru Min către unii dintre cei mai importanţi traderi internaţionali, precum Trafigura, Marc Rich sau elveţienii de la Werco Trade, iar mai departe concentratele de cupru iau calea Chinei, prin portul Constanţa sau ajung în Bulgaria cu vagoanele. Marc Rich face afaceri de foarte mulţi ani cu România, fiind una dintre figurile cele mai puternice, dar şi controversate din businessul cu metale, cereale sau petrol. La un moment dat a fost acuzat de evaziune fiscală în SUA, dar a fost graţiat de preşedintele Bill Clinton.

Gherghe mai spune că la licitaţiile organizate de Cupru Min pentru vânzarea de concentrate de cupru se lupta cu “bancherii cuprului”, Horia Simu şi Horia Pitulea, care deţineau Cuprom. Horia Simu şi Horia Pitulea sunt doi oameni de afaceri puternici din România care de asemenea au păstrat o prezenţă discretă în acest scandal al privatizării, nedorind să facă comentarii oficiale.

Cei doi, foşti bancheri la Citi­bank, preluaseră în deceniul trecut Cuprom, care prelucra cuprul de la Cupru Min, aflată în reorganizare judi­ciară, de aici şi prezenţa în presă sub numele “bancherii cuprului”. Cei doi foşti bancheri au avut de asemenea şi un contract de asociere cu statul pentru exploatarea Cupru Min.

Firma deţinută de Maria Gherghe, care are şase angajaţi, a înregistrat anul trecut ex­por­turi de 167 mil. lei (39,4 mil. euro), din care 149,3 mil. lei (35,2 mil. euro) au fost reprezentante de concentratele de cupru cum­părate de la Cupru Min, iar restul au fost concentrate de plumb şi cupru preluate de la Acumulatorul Bistriţa şi din zguri de cu­pru.

Ronefer a avut un profit net de 612.000 de euro în 2011, în creştere cu circa 27% faţă de anul precedent. În 2010 compania a avut afaceri de 136 mil. lei (32 mil. euro) şi un profit net de 2 mil. lei (0,4 mil. euro), iar în 2009 afaceri de doar 11,1 milioane de lei şi 1,3 milioane de lei profit net. Creşterea de zece ori a afacerilor din 2010 se explică prin redeschiderea de către Cupru Min a pro­ducţiei şi încetarea contractului de aso­ciere a Cupru Min cu “bancherii” cupru­lui. Cum explică Maria Gherghe faptul că a ajuns să cumpere toată producţia de la Cupru Min?

“Foarte multă vreme nu a interesat pe nimeni de Cupru Min şi probabil că de asta am reuşit eu să iau producţia pentru că nu am pe nimeni în spate şi n-am fost implicată politic cu nimeni. Nu am nevoie de mulţi angajaţi ca să fac exporturi pentru că am contracte încheiate cu firme specializate care se ocupă de transportul mărfii, în ca­mioane şi vagoane, de protejarea riscului pentru variaţia preţului la cupru, de pre­le­varea, inspectarea şi pregătirea probelor şi pen­tru protecţie. Nu este o acti­vi­tate uşoară şi este o responsabilitate foarte mare. Aproa­pe tot timpul sunt pe drumuri şi nu scap de responsabilitatea mărfii decât când aceasta ajunge pe vapor”, spune Maria Gherghe. Ea spune că a avut bani să-şi por­nească o afacere pentru că înainte de Re­voluţie în metalurgia neferoasă erau salarii mari. “Minerii erau cel mai bine plătiţi, mai bine chiar şi decât aviatorii, iar după revoluţie s-a păstrat acest lucru mai ales unde existau sindicate puternice. Eu de exemplu ca stagiar de pe băncile facultăţii câştigam echivalentul a 3.000 de lei înainte de Revoluţie. Legea salarizării din Ro­mânia permitea acest lucru”, îşi amin­teşte Gherghe.

La început lucra ca inginer stagiar la Centrala industrială a metalelor neferoase din Bucureşti (în subordinea Ministerului Industriei), care la Revoluţie s-a desfiinţat şi s-a înfiinţat Departamentul de metale neferoase, iar mai apoi în 1991 s-a tran­sformat în Conef prin hotărâre de guvern.

“Eu lucram atunci ca asistentă a directorului general al Conef, Frumosu Ladislau”, spune Maria Gherghe.

Ea povesteşte că firma Conef, aflată la început în proprietatea statului şi mai apoi a SIF Banat-Crişana, deţinea mare parte din companiile metalurgice româneşti, cum ar fi Alro Slatina (ALR), rafinăriile de cupru de la Baia Mare şi Zlatna (care au fost preluate ulterior de Cuprom) şi care purtau denumirea de Phoenix Baia Mare şi Ampelum Zlatna, producătorul de plumb şi zinc Sometra Copşa Mică, Alor Oradea, care prelucra bauxita din minele româneşti şi din import şi le transforma în alumină pentru combinatul de la Slatina, şi Laromet, care producea tablă şi bandă de cupru şi alamă.

“Am fost în consiliul de administraţie şi ca reprezentant în AGA al multora dintre aceste companii. Pe atunci eu mă ocupam de elaborarea unei strategii a metalurgiei neferoase”, spune Maria Gherghe.

Ea povesteşte că Phoenix dispunea de o tehnologie mai bună şi rafina cuprul în proporţie de 90%, în timp ce Ampelum nu putea să prelucreze cuprul decât până la stadiul de cupru convertizor, rafinat în proporţie de 70% -80%, iar după aceea era vândut la Phoenix care-l transforma în cupru electro, cel care de altfel este cotat pe bursa internaţională.

“Fabricile care prelucrau concentratele de cupru s-au închis din cauza variaţiilor mari ale preţului la cupru în condiţiile în care costurile la energie şi la gaze au fost numai în creştere. Au fost perioade şi când preţul la cupru a coborât la 1.200 de dolari/tonă şi când a atins şi 10.000 de dolari/tonă, anul trecut. Ampelum, care avea o tehnologie veche, pe bază de topire pe vatră, a fost prima fabrică care s-a închis după Revoluţie. Phoenix era un mare consumator de gaze, al cărui preţ tot creştea, şi din cauza preţului mic la cupru s-a închis”, îşi aminteşte Maria Gherghe.

În anul 2000 a părăsit Conef după ce SIF Banat-Crişana a vândut pachetul de control al companiei către Marco International, astăzi parte a grupului Vimetco cu acţionari ruşi.

“Atunci tot managementul şi-a dat demisia, iar pentru că nu mai aveam de lucru m-am gândit să-mi fac o afacere (Ronefer – n.red.). Remin Baia Mare au fost mai deschişi şi au făcut export, după ce s-au închis rafinăriile din România, însă Cupru Min ajunsese să acumuleze datorii mari. Pentru că lucrasem în domeniu şi îi cunoşteam foarte bine pe cei de pe piaţa internaţională care se ocupă cu comerţul cu cupru m-am dus la Cupru Min. În 2002 am participat la prima licitaţie pentru concentratele de cupru ale Cupru Min, la care mai luau parte Cuprom sau Energomineral şi Metanef, fostă camera de comerţ din cadrul Conef. Avantajul meu a fost că eu am costuri foarte mici şi întotdeauna am putut să ofer un preţ mai mare”, spune Maria Gherghe.

În 2006 statul a încheiat cu consorţiul Cuprom, Energomineral şi Ipronef un contract de asociere, prin care statul practic închiria activitatea Cupru Min, timp în care Ronefer nu a mai cumpărat concentrate, acestea fiind vândute de consorţiu tot la export.

În 2008 Cuprom a intrat în insol­venţă iar preţul scăzut al cu­prului nu a permis Cupru Min să-şi continue activitatea, însă din anul 2009, odată cu revenirea pre­ţu­lui la cupru, aceasta s-a redeschis şi de la acea vreme prin Ronefer s-a co­mercializat toată producţia de con­centrate a companiei, con­ducând la o creş­tere pu­ternică a afa­cerilor so­cietăţii.

Ce spune despre privatizarea Cupru Min?

Roman Copper Corp, un vehicul înfiinţat de Bayfront Capital Partners, a oferit 200,8 milioane de euro la licitaţie pe 100% din ac­ţiunile Cupru Min, dar în final a fost descalificată pentru că nu a făcut dovada banilor necesari reali­zării in­vestiţiilor de mediu, de 32 mil. euro.

“Pe vremea când lucram în Ministerul Metalurgiei nu era firmă care să nu-i fie veri­ficată bonitatea. În mod normal Serviciul de Informaţii ar fi trebuit să verifice toate firmele care au participat la licitaţia Cupru Min. Nu mă aşteptam să participe cineva la licitaţie pentru că nimeni nu era interesat până atunci de companie”, spune Gherghe. Ea a mai precizat că dacă statul ar permite Cupru Min să păstreze pro­fitul în loc să-l distribuie ca dividende firma şi-ar putea plăti datoriile, o altă opţiune fiind ca statul să includă datoriile la Electrica în capitaluri pentru ca aceasta să devină eligibilă pentru atragerea de fonduri euro­pene în vederea realizării de investiţii pentru dezvoltarea activităţii prin forţe proprii.

Alte date de la Registrul Comerţului arată că Maria Gherghe a avut relaţii de afaceri cu Emanoil Savin, primarul staţiunii Buşteni, un om cu multe conexiuni şi bu­sinessul şi politica autohtonă, şi cu Nae Nicu­lae, un om de afaceri din Voluntari implicat în activităţi imobiliare, apropiat de Gigi Becali.

Maria Gherghe a fost acţionar cu 5% din acţiuni la firma Acumulatorul Trading (companie între timp radiată de la Registrul Comerţului) la care Nae Niculae deţinea 40% din acţiuni şi Emanoil Savin, primarul staţiunii Buşteni, avea o participaţie de 40% din acţiuni. Nae Niculae a fost acţionarul majoritar la întreprinderea Acumulatorul din Pante­limon.

Până când se va afla cine a fost în spatele Bayfront, premierul Ungureanu şi ministrul economiei Lucian Bode discută cum să reia privatizarea şi când. Înte timp Roman Cooper şi Bayfront spun că sunt dispuse să semneze afacerea Cupru Min şi şi-au numit un şef pe România, Joel Hayes, fost şef la Fondul Româno-American de Investiţii şi rezident în România din 1995.

cronicaromana.com: Marc Rich. Lecții de istorie

Biografia lui Marc David Reich (acesta este numele real al lui Marc Rich) constituie un subiect complicat din cauza lipsei datelor exacte cu privire la circumstanțele reale ale unor situații. Printre datele relativ certe se numără ziua și anul nașterii (18 decembrie 1934) și anul emigrării familiei Reich în SUA: 1940. Tânărul talentat a ajuns rapid în sfera financiară și a început să lucreze pentru compania Philipp Brothers care în acea perioadă era un jucător deosebit de important în piața metalelor. Primul ”tun” major a fost dat de Rich după revoluția cubaneză când acesta a reușit să convingă noul regim să nu renunțe la contractele de livrare de nichel și cupru încheiate de fostul guvern, ba chiar a obținut și o îmbunătățire substanțială a condițiilor contractuale. Pentru persoane avizate biografia lui Rich din acest moment începe să capete caracteristici evidente, iar persoanelor mai puțin avizate le recomandăm să se gândească care era posibilitatea ca un afacerist ”american” să plece la negocieri cu regimul comunist din Cuba fără a semna niște angajamente prealabile față de niște instituții competente.

Activitatea ulterioară a lui Marc Rich este constituită de un șir de tranzacții, scheme și ”donații” pentru decidenți din conducerea țărilor cu care la nivel oficial nu se putea negocia. Unul dintre aspectele care a contribuit la ascensiunea ulterioară a lui Rich a fost o căsătorie fericită cu Denisa Joy Aisenberg, fiica unui important afacerist american, deținător al brand-ului de încălțăminte Florsheim. Printre reușitele sale cele mai notabile a fost crearea unei scheme de barter cu guvernul iranian în 1974 care a pus bazele câtorva operațiuni ulterioare. Biografii oficiali ai lui Rich atrag atenția asupra faptului că multe dintre tranzacțiile acestuia au atras nemulțumirea oficială a autorităților. De fapt, pentru Rich, aceste manifestări de ”nemulțumire oficială”, dar fără consecințe reale, au fost cea mai bună reclamă pentru a câștiga încrederea oficialilor iranieni, nord-coreeni și sovietici. În perioada Războiului Rece acțiuni mult mai inocente decât cele practicate de Rich au fost sancționate de Washington prin măsuri extrem de dure (și nu ne referim la acuzații formale sau procese în justiție) și faptul că Rich a putut lucra fără nicio problemă reală timp de mai multe decenii lasă doar două explicații posibile: fie toate acțiunile au avut o aprobare la nivelul cel mai înalt al ierarhiei americane, fie ierarhia americană a fost penetrată atât de adânc de ”prietenii lui Rich” încât nicio structură din cadrul puterii de stat nu a avut curajul sau posibilitatea de a acționa împotriva lui Rich.

Interacțiunea între Marc David Reich și reprezentanții URSS este un excelent exemplu de corupere instituționalizată. Se poate spune că Marc Rich a fost una dintre cele mai eficiente arme care au fost folosite împotriva URSS și că înfrângerea Uniunii Sovietice în Războiul Rece se datorează într-o mare măsură acestui afacerist ”american” și altor persoane care acționau după aceeași schemă. Rich lucra după o metodă simplă și clară: oferea sovieticilor prilej pentru întâlnire, sugerând o posibilă ”cooptare” și apoi transforma această întâlnire într-o demonstrație a beneficiilor pe care le putea obține colonelul X dacă era deschis la cooperare. Iată cum descrie aceste metode, directorul cooperativei Istok, Artemii Tarasov: ”pentru mine a fost închiriat un lux într-unul dintre hotelurile de fițe de la Londra. Mă plimbam cu un iaht cu o orchestră care cânta pentru mine, iar noaptea oamenii lui Rich mă duceau la cluburi și puteam alege orice dansatoare, oricâte dintre ele, Rich plătea pentru tot.” Unul dintre aspectele deosebit de interesante constă în faptul că nu se încerca vreo exploatare informativă vizibilă a oficialilor sovietici, ci doar tranzacții economice care aduceau ”beneficii individuale” tuturor părților implicate. După câțiva ani de activitate, Marc Rich a creat o situație în care foarte mulți oficiali sovietici, inclusiv ministrul industriei alimentare al URSS, aveau active în străinătate, inclusiv conturi, acțiuni, vile, apartamente, autoturisme de lux, amante etc. La momentul în care URSS a devenit vulnerabil din cauza conjuncturii economice nefavorabile, o bună parte dintre conducătorii și membrii marcanți ai structurilor informative și administrative nu s-au raliat să-și apere țara, ci au profitat de oportunitate să distrugă sistemul care i-a creat pentru a putea utiliza în mod deschis activele pe care le-au agonisit în străinătate. O parte dintre aceste personaje au format clasa politică rusă de după 1990, iar altă parte au format oligarhia post-sovietică care a prăduit resursele naturale și industria din Rusia. Dacă analizăm atent evoluția României din ultimii douăzeci de ani, există suficiente motive să credem că în România s-a aplicat aceeași schemă.

Pentru Rich, căderea URSS a constituit o mare oportunitate. Oportunitatea a fost evidentă: un imperiu întreg era în ruine și putea fi jefuit fără vreo rezistență din partea puterii de stat. Prietenii lui Rich conduceau Rusia. Serviciul informațional al biroului de la Moscova al companiei Marc Rich AG era condus (absolut oficial) de Ghenadi Ivannushkin ex-general KGB și fostul consul sovietic de la Geneva. Compania elvețiană a lui Rich avea posibilitatea să proceseze bauxită fără a plăti taxe și fără a plăti aproape nimic pentru serviciile de procesare. La începutul anilor ’90, companiile afaceristului ”american” controlau o treime din piața mondială de aluminiu, iar prima generație de oligarhi ruși: frații Cherny, frații Ruben, Oleg Deripaska etc au fost ”creați” de Rich. Din considerente de imagine, Marc Rich AG s-a redenumit Glencore și a devenit o respectabilă companie specializată în tranzacții cu resurse minerale și energetice. Glencore a continuat să dețină controlul aproape exclusiv asupra tranzacțiilor cu aluminiu și alte metale, devenind proprietarul câtorva combinate metalurgice: combinatul de la Cheliabinsk, Dalpolymetall etc. Totodată a fost penetrată piața petrolului: Glencore a fost compania care a intermediat toate exporturile companiei YUKOS deținută de Mikhail Khodorkovski, iar apoi companiile lui Rich au obținut controlul asupra câtorva companii petroliere: Russneft, Varieganneft, Ulyanovsk Neft, Ulyanovsk-Naft etc. Glencore a devenit la un moment dat jucătorul dominant din piața petrolului din Rusia. Descreșterea influenței Glencore și a tuturor prietenilor lui MarcRich în Rusia este legată de acțiunile lui Vladimir Putin. ”Afacerile noastre se evaporau văzând cu ochii” își amintește avocatul biroului de la Moscova al companiei Glencore. După ce YUKOS a fost dezmembrat și renaționalizat, iar Khodorkovski a ajuns după gratii, Glencore a rămas fără o importantă sursă de petrol. Majoritatea oligarhilor din sfera metalurgică au plecat la Londra, iar afacerile lor au ajuns fie în mâna statului, fie sub controlul oligarhilor care s-au conformat cu directivele primite de la Kremlin. ”Am fost puși în fața următoarei probleme: trebuie să creăm propria rețea de export și să nu mai fim dependenți de intermediari”, a recunoscut managerul grupului Rusal (cel mai mare producător de aluminiu din Rusia) Alexander Bulygin. Partenerii lui Rich din industria petrolieră au fost învinuiți de evaziune fiscală și toți au preferat să-și vândă companiile statului rus, iar unica sursă de aprovizionare pentru Glencore au rămas licitațiile pe care le desfășoară companiile locale din ”liga a II-a și a III-a” a industriei petroliere. În schimb, în România europeană, companiile lui Marc Rich se simt mult mai bine și controlează (direct sau indirect) părți semnificative din piața aluminiului și piața grâului.

Povestea condamnării și grațierii ulterioare a lui Rich este un exemplu clasic de heterogenitate a structurilor de forță din SUA. Pe de o parte, ”afaceristul” a fost extrem de util în lupta contra URSS, dar pe de altă parte, el și-a creat foarte mulți dușmani, mai ales în industria petrolieră. ”Cele 7 surori” (Exxon, Shell, BP…) care controlează industria petrolieră vestică au pierdut foarte mulți bani din cauza activității lui Rich, dar nu au putut să facă ceva mai semnificativ decât să-i blocheze accesul în SUA, iar tentativele de a-l trage la răspundere pentru evaziune fiscală prin intermediul Interpol au fost anemice și ineficiente. Șeful Glencore nici nu a avut nevoie să ducă o viață de fugar, ci a dus o viață de lux în Elveția, conducând nestingherit imperiul economic pe care l-a construit. După cum se știe, cererea de grațiere a lui Marc Rich a fost semnată de: Ehud Barak (premier israelian), Abraham Foxman (președintele ADL, cea mai puternică organizație de lobby israelian), Shimon Peres (ministrul de externe israelian), Shabtai Shavit (ex-șef Mossad, care a recunoscut că Rich a ajutat Mossad-ul în repetate rânduri) și alte personalități marcante. Bill Clinton a semnat grațierea lui, declarând că a fost convins că Rich nu a încălcat legislația americană.

Teoretic, o asemenea persoană ar părea absolut invulnerabilă în lupta cu statul, dar lichidarea filialei rusești a imperiului lui Rich demonstrează fără echivoc că lupta cu asemenea personaje influente poate fi câștigată.

Recent, Vladimir Putin a dat încă o dovadă a faptului că aripa patriotică a serviciilor ruse nu neglijează experiența acumulată. Tuturor persoanelor care lucrează pentru serviciile de informații, inclusiv rudelor și afinilor acestora, le-a fost acordat un termen de o lună pentru prezentarea unui raport complet despre orice active, conturi, proprietăți etc deținute în afara țării și un termen de 12 luni pentru a lichida aceste active. Termenul este stabilit printr-un ordin oficial al conducerii FSB și a altor servicii pentru ca angajaților să le fie clar cum va fi sancționată nesupunerea. Aceeași regulă se aplică pentru tot aparatul administrativ al companiilor de stat. Mai mult decât atât, începând cu 1 martie toate companiile de stat sunt obligate să depună la guvern lista beneficiarilor finali (persoanelor fizice) ale tuturor agenților economici cu care lucrează, excluzându-se astfel posibilitatea legală de a mai încheia contracte cu companii deținute de rude sau companii offshore. Se observă aplicarea ”metodei Abramovich” la scară largă: banii nu se expropriază, dar banii trebuie să aibă o proveniență transparentă și să fie sub controlul statului, evitându-se astfel situații în care alte structuri pot avea influență nedorită asupra securității și economiei naționale.

bataiosu.wordpress.com: Biografia secretă a evreului sionist Mihai Răzvan Ungureanu, acuzat că ar fi agentul unui serviciu secret străin (I)

Plecarea spre zări iudaice a lui Ungureanu s-a petrecut într-adevăr din perioada 1990-1991, pe banii unui mare magnat evreu mondial, binecunoscut colaborator al Mossad-ului, Mark Rich, care la acea vreme acţiona în industria petrolieră românească cu firma Total Mark Rich, prin bunăvoinţa guvernului Petre Roman. Aşa se face că din 1992 este deţinătorul “bursei de merit Mark Rich” (din cadrul “Academiei Regale de Ştinţe” din Marea Britanie), şi absolvă “Mark Rich” Royal Society, la St. Cross College Fellowship Centre for Jewish and Hebrw Studies, din cadrul St. Cross College – University of Oxford. Astfel, pe banii unui escroc internaţional, în 1993 Ungureanu şi-a luat masteratul la St. Cross College al University of Oxford în St. Cross College – University of Oxford, iar în 1997 s-a înscris şi a devenit membru al European Association for Jewish Studies din Oxford, ceea ce-l ajută ca din 1998 să devină Senior Fellow al Oxford Centre for Jewish and Hebrw Studies, St. Cross College al Universităţii Oxford, iar din 2002 intră în board-ul administrativ al New Europe College din Bucureşti.

SOV a fost facut scapat. Justitia si-a ratat sansa de a face macar o data o fapta buna.

Trageam speranta sa vad si eu minunea de a se prabusi toata hotia si slugarnicia si clientelismul din ROmania. Nu ca doar SOV ar fi de vina ci ca macar sa inceapa odata procesul asta al curatirii.

Daca ar fi cazut el, altii ar fi putut urma ( ex Felix, motanul urlator).

Ziaristii s-au intrecut in slugarnicie si au dovedit inca odata ca sug … celui care-i plateste. S-au dat toti in stamba sa apere onoarea schiopului , impreuna cu ei lipitorile, imbecilii comunisti, curvele politice,  politrucii de 2 bani (a se citi formatorii de opinie, analistii, deontologii, ONG-istii), si alte scursuri ale veacului astuia. Mi-e sila ca traiesc in aceiasi tara cu mine.

mare pacat.

vantu si realitatea sau Vântul realităţii (copyright Hultanul)

alegeti cu ce detergent va spălaţi pe creier ! (copyright Hultanul)

Reiau un articol din EVZ.ro. Sunt complet de acord cu ce se scrie aici mai ales ca am ajuns sa cunosc si eu din interior si din experienta cum fura bancile si isi jecmanesc clientii cu fel de fel de comisione inventate.

Link original : http://www.evz.ro/detalii/stiri/incepe-marea-rascoala-clientii-se-razvratesc-fata-de-banci-904942.html

Începe marea răscoală: clienţii se răzvrătesc faţă de bănci

Autor: Simona Diaconu

Peste 100 de clienţi ai Volksbank şi tot atâţia ai BCR s-au reunit în aceste zile pentru a stabili o strategie de luptă contra băncilor, despre care spun că le-au mărit ilegal dobânzile la credite.
Clienţi ai Volksbank şi reprezentanţi ai băncii, la întâlnirea de marţi seara dintr-un club din BucureştiSursa: Vlad Stănescu

Volksbank, Raiffeisen, BCR, Bancpost sunt doar câteva dintre băncile ai căror clienţi au decis să se alieze pentru a-şi căuta dreptatea, nemulţumiţi de modul în care au fost trataţi. Cei mai mulţi acuză instituţiile de credit că au majorat dobânzile fără ca măcar să-i anunţe şi că le aplică o serie întreagă de comisioane, în mod abuziv.

“Mulţi clienţi au semnat contractele ca primarul”

După ce au văzut că “lupta” cu banca e grea pe cont propriu, mai mulţi clienţi nemulţumiţi de serviciile creditorilor au decis să dea mână cu mână şi să-şi apere împreună drepturile.

Primii care s-au aliat, formând încă din luna iunie un grup pe internet, au fost câţiva clienţi ai Volksbank din Timişoara. În această săptămână un grup format din clienţii aceleaşi bănci s-a întâlnit la Bucureşti cu reprezentanţi ai instituţiei de finanţare şi avocaţi, pentru a căuta o soluţie la problemele pe care le au.

Şi circa o sută de clienţi ai BCR s-au reunit aseară, iar pe forumuri se discută şi despre înfiinţarea unor grupuri care să reprezinte interesele clienţilor nemulţumiţi de serviciile BRD.

Totuşi, chiar dacă acum comisionul de risc este ilegal, iar băncile trebuie să returneze sumele reţinute începând cu 21 iunie, clienţii trebuie să citească foarte atent contractele de credit. “Multe dintre aceste comisioane sunt prevăzute în contractele de credit. Când îi întreb dacă au citit prevederile înainte de a semna, mulţi clienţi răspund negativ: am semnat ca primarul, fără să mă uit”, spune Tudor Tatu, preşedintele Uniunii Mediatorilor Bancari (UMB).

În aceste condiţii, dacă disputa ajunge la tribunal, banca poate avea câştig de cauză. Băncile sunt obligate să modifice prevederile contractelor de credit, pentru a se conforma noilor norme, stabilite prin Ordonanţa 50/2010. Clientul poate refuza mo dificarea contractului, dacă apreciază că prevederile acestuia nu îi sunt mai convenabile.

Însă, spune Tudor Tatu, trebuie să obţină şi acordul băncii. De asemenea, creditorul e obligat să îi pună la dispoziţie clientului actul adiţional, însă legea nu prevede dacă acesta are dreptul să plece din sediul băncii pentru a consulta un avocat cu privire la noile prevederi.

Pentru a avea şanse mai mari de reuşită în faţa instituţiilor de creditare, clienţii nemulţumiţi ar trebui să deschidă o acţiune în comun. Chiar dacă oficialii băncilor spun că grupurile constituite pe internet nu reprezintă o formă de asociere formală, e suficientă mandatarea avocatului sau a mediatorului, pentru a-i reprezenta pe clienţi la discuţiile cu bancherii.

RAPORT DE LA PROTECŢIA CONSUMATORILOR

Peste 130 de reclamaţii contra băncilor, în 14 zile

Mirabela Anghel

În doar două săptămâni, între 10 şi 24 august 2010, structurile teritoriale ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) au înregistrat 133 de reclamaţii de la clienţi vizând domeniul bancar.

Bănci în topul plângerilor

“Cea mai reclamată bancă a fost Volksbank, cu 72 de reclamaţii, numai în Iaşi înregistrându-se 53 de plângeri”, afirmă Constantin Cerbulescu, preşedintele ANPC. Cele mai reclamate probleme au fost comisionul de risc, refuzul restituirii sumelor încasate şi dobânda majorată ilegal.

Următoarea bancă în top a fost BCR, cu 14 reclamaţii. “Ni s-a reclamat că această instituţie percepe comision de risc, deşi e un abuz, iar după intrarea în vigoare a noii Ordonanţe de Urgenţă – 50/2010, li s-a refuzat restituirea comisionului de risc. S-a mai reclamat majorarea nejustificată a dobânzii şi introducerea de comisioane despre care clienţii nu au fost informaţi, dar şi existenţa în contract a comisioanelor ascunse”, a adăugat Cerbulescu.

Amenzi de 160.000 de lei

În aceeaşi perioadă, sucursalele a cinci bănci din judeţele Alba, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Prahova, Sălaj şi Vaslui au primit opt sancţiuni cu amenzi contravenţionale şi trei cu avertisment, cele mai multe în urma încălcării Ordonanţei 50.

Cuantumul amenzilor a fost de 160.000 de lei. “Sancţiunile au vizat, în special, continuarea perceperii comisionului de risc, dar şi faptul că unele bănci percep comisionul de interogare a biroului de credit, deşi acest lucru nu este permis de noua ordonanţă”, mai spune preşedintele ANPC.

Taxă abuzivă cerută la întocmirea dosarului

O altă prevedere ilegală se referă la faptul că la încheierea contractelor de credit de consum clienţilor li se impune să plătească costul întocmirii dosarului, respectiv suma de 900 de lei.

În contract se prevede că solicitantul declară că a luat la cunoştinţă faptul că aceste cheltuieli aferente întocmirii dosarului de credit se achită de către el la momentul întocmirii dosarului şi nu se returnează în cazul în care banca nu aprobă cererea de creditare.

Oficialii ANPC declară însă că menţiunea reprezintă, în fapt, un comision de analiză dosar, în sensul utilizat de OUG nr. 50/2010. “Se încalcă astfel prevederile noii ordonanţe, care interzic perceperea unui comision de analiză dosar, în cazul în care creditul nu se acordă”, conchide Cerbulescu.

LEGISLAŢIE

Care sunt comisioanele legale

Conform legilor în vigoare, băncile au dreptul să ceară o mică parte dintre comisioanele actuale.

“Deşi în contractele încheiate cu băncile sunt menţionate numeroase comisioane, doar puţine dintre ele sunt legale. Comision unic pentru servicii solicitate de client, comision de administrare credit sau comision de administare cont curent, comision de rambursare anticipată, dobândă penalizatoare şi costurile aferente asigurărilor sunt comisioanele pe care sunteţi obligaţi să le achitaţi”, spune Constantin Cerbulescu, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC).

Cele două soluţii folosite până acum de cei care au fost taxaţi abuziv de bănci au fost reclamaţia la ANPC sau apelarea instituţiei bancare în instanţă.

PERSEVERENŢĂ

Clienţi nemulţumiţi ai Volksbank au mers ieri la Banca Naţională a României, unde au depus o plângere comună în care reclamă schimbarea abuzivă a dobânzii şi a comisionului de risc

Ramona Dragomir

Nemulţumirile clienţilor Volksbank sunt probabil cele mai numeroase, iar după spusele lor “cireaşa de tort” sunt actele adiţionale la contracte care sunt făcute “în alb”.

“Dobânda anuală din actele adiţionale e de X% pe an”

“Am făcut contract de refinanţare la această bancă pentru o casă. Mi se impune să achit comision de risc, cu toate că eu am credit ipotecar cu ipotecă de gradul 1 pe casă şi toate riscurile sunt plătite de mine. În contract se menţionează că acest comision de risc este un comision pus de bancă «pentru punerea la dispoziţie a creditului: 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar la ziua scadentă pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit». Practic, eu plătesc banca să-şi facă datoria conform contractului”, spune revoltat unul dintre clienţii Volksbank.

Bărbatul mai spune că la calcularea anuităţii creditului iese o dobândă mai mare decât cea stipulată în contract. “În contract dobânda curentă stipulată este de 3,99% pe an, iar banca îmi calculează anuitatea cu o dobândă de 4,05%. Suma nu e mare per lună, dar e purtătoare de dobândă, ceea ce înseamnă că se aplică la peste 500 de franci elveţieni. În plus, nu am specificat în contract dacă dobânda e variabilă sau fixă. Ei o consideră variabilă, deşi mie mi s-a spus că e fixă”, mai povesteşte clientul.

El spune însă că cea mai aberantă prevedere se regăseşte în actele adiţionale, care sunt nepersonalizate şi incomplete. “Sunt practic documente în alb. Nu e scris nici măcar numele, sunt puncte de suspensie. Dobânda anuală efectivă este X% pe an, dar au grijă să specifice dobânda penalizatoare în caz de neplată, respectiv 2% sau 5%”, adaugă acesta.

De la rata fixă la cea variabilă

Un alt client al aceleiaşi instituţii e nemulţumit de faptul că banca îşi rezervă dreptul să modifice dobânda oricând, fără să se raporteze la un indicator economic.

“La mine rata a fost fixă, dar acum vor să mă treacă pe variabilă şi pentru asta mi-au trimis notificare şi act adiţional însă asta înseamnă să crească rata cu aproape 6%. Mai mult, din 2007, de când am făcut creditul, mi s-a calculat greşit rata şi mi-au luat mai mult cu 40 de euro pe lună. Am recuperat suma percepută în plus în 24 de ore de la sesizare, dar nu mi-au dat nicio explicaţie asupra motivului din cauza căruia s-a întâmplat asta”, povesteşte clientul.

Mai mulţi bucureşteni care au contracte cu Volksbank şi sunt nemulţumiţi de ele au mers ieri la BNR, unde au depus o reclamaţie referitoare la abuzurile băncii.

Caracatiţa recuperatorilor

O altă problemă de care s-au plâns clienţii băncilor la Uniunea Mediatorilor Bancari (UMB) se referă la recuperatorii care foarte repede sunt puşi pe urma clienţilor.

“Clientul unei bănci a primit o înştiinţate de plată, prin care era informat că trebuie să achite o datorie în sumă de 30 de euro în termen de 30 de zile. Omul s-a prezentat la bancă în scurt timp, cu banii în mână, însă a aflat că banca deja vânduse creanţa către o societate din UE, care, la rândul ei, a transferat-o către o firmă de recuperatori din România. În acest caz, vânzarea creanţei de către bancă e nulă de drept”, explică Tudor Tatu, preşedintele UMB, care spune că “este vorba despre o adevărată caracatiţă: majoritatea băncilor şi-au format societăţi în UE care la rândul lor înfiinţează societăţi de recuperare în România.”

1.100 de clienţi
ai Volksbank s-au reunit pe internet într-o acţiune contra băncii. Principalele nemulţumiri sunt legate de comisionul de risc şi de schimbarea dobânzii

OFERTĂ. Cristian Radu, director în cadrul Volksbank, susţine că instituţia pe care o reprezintă propune soluţii care vor duce la reducerea costurilor

REPLICA VOLKSBANK

“Clienţii au la dispoziţie o gamă largă de variante”

Simona Diaconu

EVZ a stat de vorbă cu Cristian Radu, directorul Direcţiei Managementul Reţelei, din cadrul Volksbank, despre problemele pe care le reclamă clienţii băncii şi cum pot fi ele soluţionate.

EVZ: Care sunt problemele cel mai des reclamate de către clienţii Volksbank?
Cristian Radu: Problema cea mai des reclamată este cea legată de comisionul de risc. Având în vedere orientarea băncii către contracte de credit garantate cu ipotecă şi, în special, pentru achiziţie de locuinţe, cea mai mare parte a reclamaţiilor se referă la creditele privind achiziţionarea unei locuinţe.

Ce alternative au aceştia?
Clienţii au la dispoziţie o gamă largă de variante, inclusiv pe cele exemplificate. Tot ceea ce trebuie să facă clienţii este să se adreseze băncii pentru identificarea celor mai potrivite soluţii pentru fiecare client în parte. Semnarea actelor adiţionale pentru a asigura implementarea OUG nu implică reevaluarea garanţiilor.

Cum se calculează comisionul de risc?
Întrucât structura de costuri existentă în oferta băncii la diverse momente şi pentru diverse produse este diferită, acest comision de risc nu este prevăzut în toate contractele de credit.

Contractele sunt încheiate conform ofertei băncii şi în funcţie de fişa de produs în vigoare la data acordării creditului. Comisionul de risc este stabilit sub forma procentuală (ex: X%), aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe perioada agreată de către client cu banca în convenţia de credit.

Acest comision se calculează automat de către un sistem informatic şi, prin urmare, este improbabil să existe erori cu privire la modalitatea de calcul al comisionului de risc. Acesta este un cost cunoscut şi acceptat de către client de la semnarea contractului de credit, atât în ceea ce priveşte valoarea, cât şi perioada pentru care este datorat.

Cum se calculează taxa de arhivare electronică şi de ce se aplică?
În cazul creditelor garantate şi cu garanţii reale imobiliare pentru care banca trebuie să facă formalităţile de publicitate, clientul şi-a asumat obligaţia contractuală de a plăti aceste costuri. Aceste costuri nu reprezintă venituri ale băncii, ci taxe plătite direct furnizorului acestor servicii (AEGRM) şi cu acelaşi regim ca şi taxele plătite notarilor pentru înregistrarea făcută în cartea funciară.

Cum veţi interveni pentru a remedia situaţia actuală şi pentru a soluţiona problemele clienţilor?
Volksbank înţelege faptul că, în actuala conjunctură a pieţei, mulţi clienţi îşi pun semne de întrebare legate de aplicarea OUG nr. 50. Probabil că multe dintre aceste semne de întrebare sunt legate de temerile cu privire la modul în care aplicarea legii îşi va găsi răspuns în propriile bugete de cheltuieli familiale. Noi propunem soluţii care determină chiar o reducere a costurilor totale ale creditului, nicidecum o majorare a acestora.

pacat ca am ajuns in asa hal in 2010…avem nevoie de o schimbare…