Profit & Loss

Nimic nu este mai dăunător pentru ideologia Statului maximal decît exemplele afacerilor de succes făcute fără implicarea Statului. Lupta împotriva acestora este cauza naturală a birocraţilor de pretutindeni. Doar acele afaceri care, pentru a supravieţui, au nevoie de subvenţii de la Stat, se bucură de simpatia birocraţilor, căci numai astfel importanţa acestei categorii sociale creşte.

“Mişcă? Impozitează-l! Încă mai mişcă? Reglementează-l! Dă faliment? Subvenţionează-l!” este modul cum descria Ronald Reagan cele 3 stadii ale implicării Statului în economie. Niciunde nu se poate observa mai bine această tendinţă decît în Uniunea Europeană – suprastatul pe altarul căruia România şi-a jertfit independenţa.

În condiţiile României, o ramură economică viabilă fără amestecul Statului este (era) creşterea oilor. De vreo 2000 de ani se descurcau ciobanii fără birocraţi printre ei, chiar şi în perioada comunistă unii făcuseră averi din această ocupaţie (vezi familia Becali).

În procesul istoric (considerat de unii progresist) al transformării oieritului într-o activitate economică care are nevoie de subvenţii de la stat, sîntem în faza a doua: reglementarea. După cum la război un atac izbutit trebuie făcut pe mai multe planuri (artilerie, infanterie, aviaţie), şi în cazul ciobanilor reglementările “europene” născocite de birocraţi atacă din mai multe direcţii. Oile trebuie mulse doar cu echipamente speciale, nu cu mîna (chiar dacă la stînă nu e curent electric), putinile de brînză să fie din inox, nu din lemn, să se depună “caiete de sarcini” pentru fiecare produs la Direcţiile Sanitar-Veterinare, brînza să fie ambalată în celofan, să nu se vîndă la distanţe mai mari de 30 km de domiciliul producătorului. Ultima reglementare: transhumanţa oilor să se facă doar cu camioanele.

“Arestaţi-i pe ciobani!” este îndemnul Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare, îngrijorată că transhumanţa încalcă “regulile de bunăstare animală”, după cum aflăm din ziarul “Adevărul” din 31 ianuarie 2007. Ciobanii români nu au camioane, închirierea acestora costă scump şi oricum şosele să ducă sau aducă oile din/de la vîrful muntelui nu există. Obiectivul propus – eliberarea pieţii pentru marile trusturi europene, va fi atins.

Propagandiştii de serviciu explică şi alte rele pricinuite de migraţia turmelor, care în drum intră pe proprietăţi private distrugînd roadele. Argument valabil pentru orăşeni necunoscători, căci transhumanţa are loc după strîngerea recoltei, cînd oile găsesc în drum doar resturi vegetale fără valoare economică şi ajută chiar la îngrăşarea pămîntului peste care trec.

În final, pentru ca izbînda Noii Ordini să fie completă, aceeaşi birocraţi care prin reglementările lor vor distruge oieritul, anunţă planuri complicate prin care se pot primi subvenţii. Şi vom vedea la televizor ciobani mulţumind din inimă Partidului Statului Maximal, pentru grija care li se poartă.

(articol publicat iniţial în februarie 2007)

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.

Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori

în care am crezut s-a zguduit.”

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic  ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!… Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Articol preluat de pe :http://www.gandaculdecolorado.com/dosar/6-dosar/908-dictatura-nonvalorii

Fondul Monetar Internaţional  este produsul Acordului de la Bretton Woods şi este o creaţie la origine americană. El este o rămăşiţă a sistemului financiar internaţional care s-a prăbuşit pe 15 August 1971 la decizia Preşedintelui american de atunci Nixon. După prăbuşirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătăţită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur – devize”, la nivel internaţional reglementarea a devenit tot mai slabă şi rolul FMI a scăzut şi el simţitor la nivel global (fiind redus la o finanţare limitată a ţărilor cu probleme cronice de balanţă de plăţi externe, facilităţi speciale de finanţare şi consultanţă în domeniul politicilor economice pentru ţările lumii a treia). România, ca o veritabilă ţară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituţie dinozaur ar putea-o avea pe plan local.

Un prim mit legat de importanţa acestei instituţii anacronice vehiculat de “specialişti” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puţini ştiu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare ţară la fond (1/4 în aur şi devize şi 3/4 în monedă locală) şi că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noştri: fiecare ţară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale ţării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă şi de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Şi pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă naţională, cota va fi iniţial vândută pentru valută către alţi membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (şi aici poate să apară un cost).

Un alt mit este legat de importanţa fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internaţional a depăşit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparaţie cu valoarea creditului internaţional, valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni sau acţiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesaţi prin aceste canale private de finanţare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate şi sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internaţională a unei ţări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în ţările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaţionale către companiile mamă la un curs atractiv (menţinerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).

Aud adesea şi un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenţei FMI în România: prezenţa acestei instituţii  dă un plus de credibilitate şi reduce riscul sistemic pentru investitorii şi creditorii internaţionali. În opinia mea prezenţa FMI echivalează cu prezenţa doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie şi în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezenţa FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilităţii externe a unei ţări.

Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituţie publică suprastatală, mult mai puţin legată de interesele celor asistaţi decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituţie publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele şi serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe pieţele internaţionale (crescând exporturile). Importanţa şi atenţia de care se bucură această instituţie (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluţii care sunt contradictorii care sfidează şi cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condiţiile în care statul administrează şi proiecte publice (cu oameni mai prost plătiţi statul va fi mai corupt şi mai puţin interesat de modul în care se cheltuieşte banul public). FMI are o reţetă standard pe care o propune tuturor ţărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca şi cum aş primi acelaşi tratament dacă aş suferi de cancer sau răceală.

Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluţie providenţială se poate transforma într-o greşeală fatală pentru o economie de tipul celei româneşti nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea şi caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înţelegem rapid că singura soluţie şi speranţă pentru ieşirea din criză rămâne sectorul privat şi iniţiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să îşi revină şi toţi mai mulţi români să înceapă să îşi deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate şi acordate exclusiv aceloraşi antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înţelegem că pieţele financiare internaţionale (deşi în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deşi viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie şi el încurajat să participe la această ieşire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacţiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parţial) prin oferte publice iniţiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe pieţele internaţionale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe şi fără un efect vizibil pe piaţă. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (şi alte instituţii similare) pentru că acei bani intră în conturile sale şi sunt cheltuiţi după vrerea sa însă sunt rambursaţi ulterior de către toţi contribuabilii. FMI şi alte instituţii financiare internaţionale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie şi să ne creeze iluzia unui sprijin real.

articol preluat de pe http://cristianpaun.finantare.ro/