Profit & Loss

Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate.

Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”. Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut.

Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit. Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot. Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol.

Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea. Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit. Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’, a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”. Cu doi de „o”, ca la Google şi Winnetoo, dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din incompatibilitate la citit, cât din alergie la Rompetrol.

Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii. Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! – o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006.

D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe.

Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim. Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns… onctuos prin… natura preocupărilor.

Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante. Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”.

De ce sunt solemni? Ei ştiu! Desigur, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ… frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie ( nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”.

Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,

Răzvan Ionescu

Sursa: http://ferestreinpridvor.blogspot.com/2009/06/sunt-tampit-dar-ma-tratez.html

Băncile nu au nici un interes să reia creditarea, atât timp cât banii sunt plasaţi cu profit consistent şi risc nul pentru plata salariilor şi pensiilor. Eliberarea de resurse din rezervele BNR nu-şi îndeplineşte rolul de a mişca economia, însă dă prilejul guvernului Boc să se laude că reuşeşte plata lunară a angajaţilor. Contribuabililor le rămâne să plătească dobândă la dobândă.

Incapacitatea Guvernului de a respecta Legea bugetului de stat deturnează banii FMI de la scopul prezentat la încheierea acordului şi se transformă în sursă de profit pentru bănci via Ministerul Finanţelor. Pe principiul minimei rezistenţe bugetare, toţi banii băncilor eliberaţi din rezervele minime obligatorii se duc, în tranşe cu dobândă, spre plata salariiilor şi pensiilor. Creditarea sectorului privat scade vertiginos, în vreme ce creditul guvernamental a crescut în 4 luni din acest an cu 215,7%, iar dobânzile ce trebuie plătite băncilor din bani publici au crescut cu 87%. Nici nu are cum fi altfel, atât timp cât în ciuda păstrării relativ constante a veniturilor bugetare ca raport în PIB, cheltuielile cu personalul au crescut faţă de 2008 cu 16,2%.

Despre investiţii nici nu poate fi vorba.

Deloc blamabile din această cauză, băncile împuşcă un profit consistent deoarece rezervele minime eliberate de BNR, unde erau bonificate cu o dobândă mică în valută, sunt plasate cu 11% în lei la Ministerul Finanţelor, dându-i prilejul lui Pogea să fie mândru că a plătit salariile şi pentru luna în curs. Dificultăţile în execuţia bugetară generate în măsuri diferite de recesiunea economică şi proasta gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului dau prilejul băncilor să respecte fără probleme angajamentele de la Viena privind păstrarea expunerii în România prin intermediul plasamentelor în titluri de stat. Mecanismul falimentar pentru buget, economie şi contribuabili rezultă, dincolo de cifre, din declaraţiile autorităţilor şi estimările experţilor din ultima săptămână.

Traian Băsescu:

“Rugămintea mea este să vorbiţi cu oamenii şi să vă încadraţi în fondul de salarii, pentru că banii de care vorbim, de împrumut, nu se pot duce decât în investiţii. Dacă împrumutăm bani să dăm salarii, puteţi să consideraţi că ne pregătim de intrare în derapaj economic şi social. (…) Deşi avem în buget 9 miliarde pentru investiţii anul acesta, investiţiile de anul acesta sunt mai slabe pe primul trimestru decât investiţiile din anul trecut. Nu pentru că nu sunt desenate în buget, ci pentru că nu sunt bani în buget.”

Adrian Vasilescu, BNR:

“Băncile au cel mai bun client în Ministerul Finanţelor, nu au nevoie să facă analiză de risc, să încheie contracte de creditare, să facă provizioane. Important este ca banii care pleacă din bănci către Ministerul Finanţelor să ajungă în economie. Ei ajung prin pensii şi salarii, dar e important să ajungă şi prin investiţii.”

Sumarizând datele ce rezultă din evoluţia economiei până în prezent, putem constata cu uşurinţă că banii de la FMI şi în curând cei de la Comisia Europeană sunt utilizaţi de către autorităţile române în modul cel mai prost cu putinţă, iar centura de siguranţă se transformă în tub de oxigen. Resursele eliberate prin împrumut nu se duc în economia reală, iar susţinerea cursului de schimb dă şi ea semne de slăbiciune. Ca efect direct, datoria privată pe termen scurt, principalul motiv de contractare a împrumutului, nu scade, în schimb ne confruntăm cu sceptrul exploziei datoriei publice şi cu afundarea României în recesiune.

sursa : http://www.cotidianul.ro/suveica_fmi_pogea_banci_merge_struna_noi_platim_dobanda-88532.html

Adicatelea se luara de noi ?

O replica din http://www.eurosceptic.ro/index.php/2009/06/14/ce-e-cu-adevarat-infricosator/

Mi-a atras atentia un articol din The Economist, intitulat “E timpul sa ne infricosam”. Articolul, care face o caracterizare a alegerilor europarlamentare, reprezinta o mostra tipica de propaganda desantata impotriva celor care au opinii “neortodoxe” fata de dogma oficiala a Uniunii Europene. Toti cei care nu sunt “pro-europeni”, sunt prin definitie: xenofobi, rasisti, sovini, sexisti, extremisti, populisti, ultranationalisti, ex-comunisti si lista de invective poate continua. Totul e plin de minciuni, de la un capat la altul, dar, din pacate, sunt destui oameni care “pun botul” la o astfel de propaganda.

Articolul face o remarca rautacioasa fata de Europa de Est (daca as vorbi in limbajul politic corect, as spune ca e o “remarca rasista”), considerand ca “extremistii” de aici ar fi mai rai decat “extremistii” din Occident. Becali este stigmatizat intr-un intreg paragraf, fiind descris ca fiind: antisemit, antitigani, homofob, misogin si cercetat penal pe deasupra. Vadim e considerat un ex-comunist si ultranationalist. Bulgarii de la Ataka sunt numiti rasisti. Totusi, ungurii sunt mangaiati pe crestet, cei de la Jobbik fiind doar “far right” (extrema dreapta). Mai mult, iredentismul maghiar e considerat doar o sperietoare (desi, in realitate, e cat se poate de real). In ce priveste Occidentul, se face o mentiune la Geert Wilders, considerat xenofob si populist.

Sa va spun eu “stimatilor domni” de la “The Economist” ce e cu adevarat infricosator! E infricosator ca am ajuns sa traim intr-un sistem politic care nu admite nici o “deviere” de la linia de “partid si de stat”. E infricosator ca traim intr-un sistem politic in care cetatenii obisnuiti nu au nici un cuvant de spus referitor la vietilor lor, iar legile le sunt impuse de catre nisti birocrati care lucreaza in spatele usilor inchise! E infricosator ca am ajuns cobaii unor “ingineri sociali”, care viseaza multiculturalism pe pereti si guverne globale si putin le pasa de ceea ce si-ar dori de fapt oamenii de rand. E infricosator dispretul fata de democratie si ignorarea totala a deciziilor populare; vezi referendumurile din Olanda, Franta si Irlanda privind Constitutie UE (rebotezata Tratatul de la Lisabona).

Asta e adevaratul extremism politic, nu actiunile unor politicieni care – cel putin la nivel declarativ – pun mai presus interesele nationale fata de interesele birocratilor de la Bruxelles!

Un punct de vedere interesant de peblogul renduri Economice
http://trenduri.blogspot.com/2009/06/recursul-la-istorie.html

.
Când se vorbeşte despre Marea Criză, toată lumea se rezumă la crahul de pe Wall Street. Şi se întâmplă aşa deoarece, în memoria americanilor, acel moment echivalează cu un coşmar, cu dărâmarea unei lumi. Nimeni nu poate uita întrega cădere care a distrus într-un ritm nebun tot ceea ce până atunci însemnase America. Nu întâmplător, imaginile asociate Marii Crize sunt cele cu şomerii stând la coadă pentru o supă. Numai că adevăratul dezastru a fost cea de-a doua fază a crizei.

Creată în anul 1885 de către familia Rotschild, Creditanstalt a fost prima bancă de investiţii a lumii, finanţând multe din proiectele de infrastructură ale Imperiului Habsburgic. După Primul Război Mondial, Creditanstalt s-a extins puternic, angajându-se în investiţii cu grad mare de risc. Modelul agresiv de business i-a adus o apreciere majoră în branşă din cauza profitabilităţii afişate. În mod cu totul curios, Creditanstalt nu a fost lovită de dezastrul din 1929, continuându-şi activitatea ca şi înainte. Deteriorarea situaţiei economice indusă de criza americană au început însă să macine puternic activele băncii austriece. Iniţial s-a încercat cosmetizarea situaţiei însă, pierderile din ce în ce mai mari nu au mai lăsat mult loc de manevră. În 11 mai 1931, Creditanstalt a fost nevoită să-şi recunoască falimentul târând Austria şi ţările învecinate într-un dezastru financiar. A fost momentul care a consfinţit statutul de criză globală pentru ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de “The Great Depression”. Şocul s-a propagat rapid din Austria, noul epicentru al crizei, către toată lumea. Urmarea sa a fost una de coşmar pentru Europa: ascensiunea naţional-socialiştilor lui Hitler şi haosul care a urmat.

De ce am amintit aici această istorie e simplu. Suntem, aşa cum am mai spus şi în trecut, într-un moment de răscruce. Falimentele americane au fost primul şoc transmis Europei. Ca şi atunci, acum lucrurile par a sta OK. Se vorbesşte de recuperări în V, X, radical şi alte năzbâtii. Asta în timp ce peste Ocean, cazanul masei enorme de bani dă în clocot. Dacă veţi studia ceea ce se întâmplă cu titlurile de stat emise de trezoreria SUA, veţi înţelege că avem de-a face cu o replică a cutremurului de anul trecut. Sau poate cu un cutremur mai mare decât acela. Cert este că nu putem şti pentru cât timp sistemul bancar european va mai rezista şocurilor de mai mici sau mai mari magnitudini. Cu toate că se doreşte mascarea situaţiei(vezi mesajele transmise de la întrunirea G8) nu cred că situaţia mai poate fi ascunsă pentru multă vreme. Marea curiozitate pe care o am este dacă din nou Austria va fi epicentrul. La cum arată structura activelor, putem paria pe ei, dar niciodată nu poţi şti de unde sare iepurele.