Profit & Loss

Fondul Monetar Internaţional  este produsul Acordului de la Bretton Woods şi este o creaţie la origine americană. El este o rămăşiţă a sistemului financiar internaţional care s-a prăbuşit pe 15 August 1971 la decizia Preşedintelui american de atunci Nixon. După prăbuşirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătăţită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur – devize”, la nivel internaţional reglementarea a devenit tot mai slabă şi rolul FMI a scăzut şi el simţitor la nivel global (fiind redus la o finanţare limitată a ţărilor cu probleme cronice de balanţă de plăţi externe, facilităţi speciale de finanţare şi consultanţă în domeniul politicilor economice pentru ţările lumii a treia). România, ca o veritabilă ţară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituţie dinozaur ar putea-o avea pe plan local.

Un prim mit legat de importanţa acestei instituţii anacronice vehiculat de “specialişti” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puţini ştiu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare ţară la fond (1/4 în aur şi devize şi 3/4 în monedă locală) şi că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noştri: fiecare ţară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale ţării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă şi de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Şi pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă naţională, cota va fi iniţial vândută pentru valută către alţi membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (şi aici poate să apară un cost).

Un alt mit este legat de importanţa fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internaţional a depăşit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparaţie cu valoarea creditului internaţional, valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni sau acţiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesaţi prin aceste canale private de finanţare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate şi sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internaţională a unei ţări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în ţările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaţionale către companiile mamă la un curs atractiv (menţinerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).

Aud adesea şi un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenţei FMI în România: prezenţa acestei instituţii  dă un plus de credibilitate şi reduce riscul sistemic pentru investitorii şi creditorii internaţionali. În opinia mea prezenţa FMI echivalează cu prezenţa doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie şi în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezenţa FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilităţii externe a unei ţări.

Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituţie publică suprastatală, mult mai puţin legată de interesele celor asistaţi decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituţie publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele şi serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe pieţele internaţionale (crescând exporturile). Importanţa şi atenţia de care se bucură această instituţie (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluţii care sunt contradictorii care sfidează şi cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condiţiile în care statul administrează şi proiecte publice (cu oameni mai prost plătiţi statul va fi mai corupt şi mai puţin interesat de modul în care se cheltuieşte banul public). FMI are o reţetă standard pe care o propune tuturor ţărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca şi cum aş primi acelaşi tratament dacă aş suferi de cancer sau răceală.

Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluţie providenţială se poate transforma într-o greşeală fatală pentru o economie de tipul celei româneşti nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea şi caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înţelegem rapid că singura soluţie şi speranţă pentru ieşirea din criză rămâne sectorul privat şi iniţiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să îşi revină şi toţi mai mulţi români să înceapă să îşi deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate şi acordate exclusiv aceloraşi antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înţelegem că pieţele financiare internaţionale (deşi în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deşi viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie şi el încurajat să participe la această ieşire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacţiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parţial) prin oferte publice iniţiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe pieţele internaţionale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe şi fără un efect vizibil pe piaţă. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (şi alte instituţii similare) pentru că acei bani intră în conturile sale şi sunt cheltuiţi după vrerea sa însă sunt rambursaţi ulterior de către toţi contribuabilii. FMI şi alte instituţii financiare internaţionale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie şi să ne creeze iluzia unui sprijin real.

articol preluat de pe http://cristianpaun.finantare.ro/

Banci, Economie, Europa, FMI, Pietele internationale, criza, de ce n-are ursu coada, opinii

Am preluat de pe RGN o opinie  a unui roman din Spania , la care subscriem si noi.

Consider ca Basescu a gafat monumental si ar trebui sa-si ceara scuze in fata tuturor romanilor. Nu putem si nu vrem sa fim considerati tigani de cei din Europa si cu atat mai putin de presesintele Romaniei.

Eu nu ascult manele, si nici nu imi plac tiganii si nici stilul lor de viata. Punct !

Stimate domnule Presedinte,

Daca afirmatia Dvs. cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele” se bazeaza pe studii sociologice sau pe notele informative ale serviciilor secrete atunci inclin sa va dau dreptate in fata evidentei. Daca insa aceasta afirmatie reprezinta opinia institutiei pe care o reprezentati atunci consider aceasta afirmatie ca fiind una total iresponsabila si ridicola.
Constat cu stupefactie, urmare declaratiilor si actiunilor Dvs. din ultimul timp, faptul ca depuneti eforturi sustinute pentru a ne convinge pe noi toti romanii, dar si opinia publica internationala, de faptul ca suntem un popor de tigani si de manelisti. Ca presedinte al Romaniei v-ati afisat la tot felul de petreceri tiganesti, v-ati imbracat sotia in haine de piranda, ati beneficiat in campania electorala de sustinerea energica a mai multor manelisti si chiar v-ati inrudit cu un cunoscut interlop, mare cap al mafiei tiganesti. Ma intreb daca toate acestea se datoreaza voturilor pe care le-ati primit in campania electorala si pentru care simtiti nevoia sa rasplatiti anumite persoane sau dumneavoastra chiar vreti sa ne manelizati pe toti.
Nu suntem un popor de manelisti domnule Basescu! Mai exista inca romani, mai multi decat credeti, carora nu ne plac manelele. Nu ascultam manele, nu cumparam manele si nu ne plac manelistii, domnule presedinte. Nu ne plac manelistii agramati, nu ne plac tiganii care arunca sute de mii de euro la nunti si botezuri si apoi urla ca sunt discriminati, nu ne plac tiganii care fura, nu ne plac tiganii care cersesc, nu ne plac telenovelele si revelioanele cu tigani.
Pe fondul zecilor de articole din mass-media internationala in care suntem catalogati ca fiind un popor de tigani, de cersetori si hoti, Dvs. alegeti sa fiti foarte vocal in ceea ce priveste afinitatea noastra, a poporului roman, cu maneaua tiganeasca. Unde erati domnule presedinte atunci cand noi romanii eram comparati cu niste ciori in Elvetia, in februarie anul trecut?
Poate ca mass-media a preluat in mod eronat afirmatiile dumneavoastra cum ca „la 99% dintre romani le plac menelele”. Poate ca Dvs. va refereati la faptul ca la 99% dintre membrii PD-L le plac manelele. Poate ca manelele sunt apreciate in cercul Dvs. de prieteni si cunostinte domnule presedinte. Slava Domnului mai sunt romani care mai asculta inca Grigore Lese sau Gheorghe Zamfir, care mai viziteaza un muzeu, mai citesc o poezie sau merg la opera!”
Dan Tanasa, 23 februarie 2010, Madrid, Spania



Cultura, Romania, criza, de ce n-are ursu coada, opinii, social

Preiau mai jos un articol de pe EVZ. Mi se pare realist si in acelasi timp ne invita la a “gandi”, o activitate abandonata de foarte multi oameni moderni.

Răzvan Exarhu: „Mă bucur că tuturor li se pare firesc să se plângă de încălzirea globală când ninge.”

Pentru că e limpede că nu există suficiente resurse medicale care să rezolve the big buba la cap. Simt că lupta pentru pace o să ne omoare, nu războiul. Şi în fond, decât să dea în cap la oameni pe stradă, mai bine să susţină salvatorii planetei că ninsorile şi viscolul ar trebui să ne pună pe gânduri când se petrec iarna. Nici căldurile astea de vară nu ar trebui să ne lase cu mâinile încrucişate.

Nu mi-e clar deocamdată ce atitudine ar trebui să avem faţă de primăvară şi toamnă, dar simt că pregăteşte Bono un cântecel. În această atmosferă de completă dereglare, am aflat o veste bună, care mi-a confirmat că George Orwell e cu noi şi că nu ne va părăsi niciodată. La capătul unor lungi procese, Berlin a devenit primul oraş din Germania în care copiii au dreptul să facă gălăgie când se joacă, în locurile special amenajate pentru astfel de activităţi enervante.

M-a trecut un fior citind formularea oficială: hărmălaia din grădiniţe, şcoli şi parcuri e fundamentally and sociably tolerable. Poftiiim!? Iar domnul Axel Strohbusch, de la Department of Noise Protection, admite că, totuşi, copiii au dreptul să facă deranj sonor în timp ce cresc. Adevărul cel mai incomod este acela că ne confruntăm în primul rând cu imbecilizarea globală în numele civilizaţiei. Şi abia mai la urmă cu dereglări climatice la Vancouver şi Dăbuleni.

Topirea gheţarilor este nimic faţă de dispariţia subită şi voluntară a atâtor miliarde de catraliarde de neuroni. Sună aberant o lume în care chinezii îşi închid fabricile de poluare, iar aurul este lăsat să zacă liniştit în pământ, pentru a nu mai distruge natura, nu? În schimb pare infinit mai firesc să citim că în România s-ar putea amenaja nişte depozite de deşeuri nucleare şi să aflăm de la un ministru că nu trebuie să ne facem griji, pentru că sunt nişte construcţii foarte sigure.

Excelent, asta înseamnă oportunitate. Dacă tot avem atâtea zone fru mos defrişate, nu ar merge de la sine nişte magazii radioactive acolo? Şi am aflat de la un alt demnitar că un pic de mercur (pe care îl conţine nu mai ştiu ce vaccin) face bine la organism. Păi, cine a fost în Vietnam ştie că un păhărel de napalm luat dimineaţa, pe scheletul gol, face minuni. Iar un glonţ-n ceafă vindecă orice durere de cap, fără să ne mai otrăvim cu medicamente de la conspiraţioniştii farmaceutici.

Uneori mă gândesc că ziua în care o să le vină ideea să încerce şi cu cianură, văzând că nu se descurcă altfel cu noi, poate nu e chiar aşa de rea cum pare. Deja facem prea mult deranj, copiii încă mai ţipă când se joacă, există mult prea mulţi oameni care nu au aderat la corectitudinea politică şi încă şi mai mulţi care cred că progresul speciei se măsoară în funcţie de etajul la care locuieşti, fără să poţi deschide fereastra. Şi pe lângă această atmosferă construită de minţi înguste şi obsedate să dea cu spirt pe tot ce e viu, mai e şi un alt fenomen cataclismic. L-aş numi înrăutăţirea globală.

El se manifestă foarte vizibil la periferiile oraşelor, acolo unde urâţenia absolută este admirabil desfăşurată cu a big help from the peo ple. Asta se petrece oriunde, dar aici unde suntem noi e aproape joc de strategie, molimă. Încă îmi place să cred că detaliile pot salva tabloul general. După fiecare plimbare în afara oraşului, revin cu o mare îndoială şi cu hectare de oribil în memoria vizuală. După ce că se trăieşte prost, multă lume se gândeşte să mai fie şi urât.

Sunt frumoase momentele în care realizezi că totul e de schimbat. Păcat că e nevoie de dinamită, multă dinamită. Mă uit cu multă compasiune la cei care turuie la televizor despre gropi, gheaţă, încălzire globală, fonduri europene, tradiţii, pensii, plante etnobotanice şi faună animală. Ce bine că suntem aşa de ocupaţi, pentru că dacă am realiza ce lume monstruoasă şi hidoasă am construit, am cădea seceraţi pe loc.

În fond nu a mai rămas mult de distrus, mai sunt nişte case de dărâmat, nişte copaci de tăiat, ape de poluat, nici nu ştii cum te iei cu treaba şi trece timpul. De-asta ne face bine încălzirea globală – cum are nevoie câinele de o jucărie de cauciuc cu care să umple de bale toată casa. Drăguţul de el, uite ce frumos se joacă.

Culmea, speranţa vine tot de la clasici. Iată cât de pesimist era Cicero în anul 43 înainte de Hristos, chiar şi fără să-l cunoască pe Al Gore: Vremurile sunt rele. Copiii nu-şi mai ascultă părinţii şi toată lumea scrie cărţi.

articol original : http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/887162/SENATUL-EVZ-Cum-ati-petrecut-de-incalzirea-globala/

Romania, criza, de ce n-are ursu coada, opinii, social

Preiau un interesant punct de vedere de pe un alt blog .

”Banii”. Tema aceasta a început să devină obsedantă în unele comentarii de pe blog, dar și în discuțiile cu prietenii. Inițial nu i-am dat prea mare importanță, dar repetitivitatea ei din ultimul timp a început să mă pună pe gânduri. Și, într-o noapte albă, prin minte mi-a trecut o întrebare paranoică: ”Dacă actualul scop al crizei mondiale este de a crea o și mai mare dependență față de bani?”.

Am mai scris și cu alte ocazii despre falsele recompense pe care le oferă sistemul corporatist. Iluzia că îți oferă un loc de muncă, concedii, salarii din ce în ce mai mari, cu care îți procuri bunuri și servicii din ce în ce mai multe și mai scumpe. Cu cât avansezi în carieră și cu cât îți cresc mai mult veniturile, cu atât pretențiile și recompensele sunt mai mari.

Câteva exemple despre caracterul iluzoriu al acestor recompense. Ce face, să zicem, diferența dintre un hotel de 4 stele și unul de 5 stele? De foarte multe ori faptul că au sau nu au niște săli de conferințe și restaurante în plus. Ca și client al unui hotel de 5 stele, aflat în tranzit ori turist, acea sală de conferințe în plus nu-ți aduce niciun beneficiu. Dar statutul de CEO (să zicem) nu-ți permite să stai la un hotel de 4 stele, ci, obligatoriu la unul de 5 stele. Chiar dacă plătești dublu , beneficiezi, de fapt, de aceleași servicii. În același timp, funcția de CEO e super-marketizată – e un ideal către care tinde oricine vrea carieră. Pentru că funcția de CEO îl oferă un statut profesional, o recunoaștere din partea specialiștilor în domeniu? Într-o mică măsură. Mai degrabă pentru că îi oferă un salariu care îi permite să-și procure niște bunuri și produse la un preț dublu sau triplu față de cel real…

Turism în Dubai, sau turism în Caraibe ori în Alpi? Și despre asta am mai scris. Dacă vrei să ai un statut social ridicat trebuie să-ți faci măcar un concediu în Dubai. Asta chiar dacă plătești dublu sau triplu pentru aceleași servicii pe care le-ai obține în Caraibe sau în Alpi.

Celebrele genți ”Louis Vuitton”. Prețul lor ajunge și la 1.000 de euro, uneori și mai mult. Unele dintre ele se fabrică în România și, la prima strigare (mână de lucru, material, transport) se produc cu 20-30 de euro. I se aplică ștampila ”de firmă” și costul lor se înzecește sau chiar se însutește. Ar mai exista nebunia poșetelor ”Vuitton” dacă s-ar vinde cu 50 de euro? Mă îndoiesc. Un alt caz în care recompensa oferită prin salariu este falsă.

Case. Apartamente. Un apartament cu două camere în Cluj, de 50-60 de metri pătrați, ajunsese înainte de criză să fie vândut cu 70.000 de euro. Am calculat cu niște prieteni din construcții și economiști care sunt costurile reale de producție (mână de lucru, tehnologie, materiale): undeva în jur de 20.000 de euro. Cum s-a ajuns la o sumă de mai bine de trei ori mai mare? Asta doar inginerii financiari pot explica. Dar de ce a fost dispus cineva să plătească acel preț? Pentru că dacă ar fi spus prietenilor că și-a luat un apartament de 30.000 de euro (incluzând aici și taxele notariale, profitul decent al constructorului și antreprenorului) ar fi fost privit cel puțin ciudat. ”Păi asta e valoarea ta?” ar fi fost întrebat. Și atunci nu protestai, te împrumutai de la bancă și stăteai ”ghiocel” în fața șefului de teama de a nu-ți pierde locul de muncă, salariul din care să-ți plătești ratele și, evident, statutul social.

Exemplele ar putea continua la nesfârșit. Despre ele, cum spuneam, am mai scris. De ce mi-au revenit în minte? Ei bine, totul a pornit de la câteva comentarii la niște articole anterioare, legate de greva și salariilor profesorilor. Să fim bine înțeleși, profesorii competenți merită salarii de două-trei ori mai mari decât până acum, cei incopetenți ar trebui să fie dați afară. Ceea ce mi-a atras atenția a fost argumentul care revenea mereu în discuție: ”profesorii nu sunt motivați FINANCIAR pentru a face performanță”. Așadar nu educația pe care o oferă propriilor elevi, nu performanțele lor, nu faptul că aceștia vor ajunge să facă ceva în viață îi motivează pe profesori, ci… banii. Mai exact bunurile și serviciile supraevaluate care pot fi achiziționate cu ajutorul banilor.

Desigur, exemplul profesorilor e cel mai nefericit, pentru că cei care își fac profesia cu dedicație sunt chiar slab plătiți. Situația nu diferă însă în alte domenii. De ce trage de dimineața până seara un IT-ist bun, un economist, un finanțist? Pentru a produce un program, un proiect o ideea genială care să-i aducă recunoașterea breslei? În foarte puține cazuri. Nu programul, proiectul, ideea în sine, implicit recunoașterea profesională, sunt scopul muncii lui, ci accederea într-o funcție din ce în ce mai mare, care să-i aducă venituri din ce în ce mai mari, care să-i permită să-și procure servicii și bunuri din ce în ce mai scumpe (și, se înțelege, din ce în ce mai supraevaluate).

Așadar, ce avem până acum? Dispariția motivației reale, a motivației profesionale, înlocuită cu motivația recompensei, a unui statut social dat nu de performanțele din domeniul tău de activitate, ci de banii cu care poți să-ți achiziționezi tot mai multe bunuri și servicii. Iar statutul social ridicat nu e dat de valoarea reală a serviciilor și bunurilor în discuție, ci de supraevaluarea lor. Cu cât supraevaluarea bunurilor și serviciilor în dicuție e mai mare, cu atât statutul tău social (implicit stima de sine) e mai mare!

… deja începe să sune draconic.

Să mergem mai departe. România. Anul de grație 2008 (nu mă refer la alte țări, pentru că nu cunosc situația, deși nu cred că e mult diferită). Tot mai multă lume se simțea tot mai bine. Avea casă (apartament), mașină, electro-casnice și își planifica vacanțe spre destinații din ce în ce mai exotice. Datoriile și ratele la bănci nu contau. Pentru că nu erau vizibile. Prietenii vedeau doar ceea ce era de văzut: casa, mașina și fotografiile din concediu.

Ce era rău în toată această poveste? Faptul că oamenii au început să trăiască iluzia independenței. Că nu sunt niște sclavi ai sistemului, ci niște beneficiari ai acestuia. O persoană independentă este, însă, o persoană greu controlabilă. Exista, din ce în ce mai mare, riscul ca oamenii să conștientizeze iluzia recompenselor supraevaluate. Pentru că după ce ai casă, mașină, excursii, copii fericiți, ce te-ar mai putea motiva să continui să produci? Să stai cuminte în banca ta, cea pe care ți-a rezervat-o sistemul? Ei bine, cine putea garanta că oamenii nu s-ar fi întors la motivația reală: cea legată de profesie?

Soluția pentru sistem? Extrem de simplă: îi pui pe oameni în imposibilitatea de a-și plăti datoriile. CRIZA. Disperarea că rămâi fără loc de muncă, fără bunurile și serviciile de care ai beneficiat, fără… BANI. Șurubul dependenței se strânge la loc.

Nu sunt expert în economie. La singurul curs pe care l-am avut la Drept în acest domeniu am fost învățați un lucru – că aceste crize economice sunt ciclice. Că sunt ”naturale”, ”firești”, că nu poate exista o ”creștere continuă”. Iar lumea actuală privește această paradigmă ca o axiomă. Care nu poate fi și nici nu trebuie demonstrată.

Știu, vă puneți problema de ce nu țin toate aceste întrebări paranoice pentru mine? De ce nu caut singur răspunsul – confirmarea sau infirmarea celor de mai sus? E simplu: pentru că sunt egoist și nu vrea să mă doară doar pe mine capul. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, dar gândiți-vă: dacă această teorie este adevărată?

articol orignal :http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/valoarea-reala-a-banilor-o-teorie-despre-criza-29892.html

Economie, Pietele internationale, Romania, criza, de ce n-are ursu coada, opinii, politica, social

Preiau un articol din Ziua Veche al lui Mircea Platon. Analiza e buna dar pacat ca e adevarata.

“Am aflat recent ca, “potrivit proiectului initiat de actuala conducere a Muzeului Taranului Roman din luna mai 2010 se va trece la strangerea expunerii Horia Bernea”. Pentru “renovari”. Inainte de a fi impachetata, expunerea Bernea va fi “fotografiata, filmata si expusa in mediul virtual, pe internet”. Expunerea Bernea ilustreaza modul in care crestinismul se regasea in structura vietii cotidiene a taranului roman. Dupa cum observa pictorul Sorin Dumitrescu: “Cine se atinge de nucleul expunerii Bernea atenteaza la identitatea muzeului, caci nu ne putem imagina un taran roman ateu. Asistam practic la o noua moarte a creatorului Muzeului”. Si asta pentru ca, inspirat de opera etnografica si antropologica a tatalui sau, Ernest Bernea, pictorul Horia Bernea a gandit Muzeul Taranului Roman nu ca pe un loc unde sa expuna in vitrine pitorescul local, ci ca pe un centru de iradiere a Romaniei profunde. Parcurgand salile concepute de Horia Bernea intelegeai de ce, intrebat de un etnograf despre cat cere pe fereastra casei sale, un taran roman a raspuns: “Nu pot s-o vand, domnule, ca prin ea am vazut toata viata mea cerul.”

Desfiintand ce a mai ramas din Muzeul Taranului Roman asa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematica” a muzeului sterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, si ale unei traditii intelectuale interesate de cum vedea taranul roman cerul. E, intr-un fel, normal ca acest lucru sa se intample astazi. De douazeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici si minigarhii intelectuali, nu fac decat sa evacueze ultimele ramasite ale Romaniei vechi. Pretextul e  ca, oricum, romanii au fost dintotdeauna niste violatori, betivi, lenesi si nespalati a caror istorie nu valoreaza nici cat o varza de Bruxelles. Comunistii au ucis Romania veche. Elitele neoliberale o evacueaza in virtual. O filmeaza, o catalogheaza si o stocheaza intr-un fisier, criogenata pentru generatiile – de extraterestri probabil – viitoare.

Dupa epoca masacrelor sistematice (’44-’64), dupa deceniile complicitatilor si pervertirii calculate (’65-‘89), poporul roman a cunoscut, dupa 1989, epoca evacuarii in virtual. Totul, de la istorie la literatura, si de la religie la familie, a fost “rescris” astfel incat sa nu ne mai ramana nimic solid, niciun punct de rezistenta, nicio icoana, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor “procese” istorice prin care ar trebui sa trecem, de la cel de “restructurare” la cel de “integrare”, si de la cel de “privatizare” la “procesul comunismului”, conducatorii nostri ne-au rescris ca simpla fictiune politica pe baza careia pot accesa fonduri UE/FMI.

Daca “renovarea” Muzeului Taranului Roman e un bun pretext pentru a scapa de “crucea lui Bernea”, care depune marturie pentru o Romanie a taranilor crestini, “privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economica a Romaniei, pentru a transfera in buzunarele catorva intreaga economie nationala. Lipsiti de putere economica datorita unei legislatii care penalizeaza micul intreprinzator onest sau taranul harnic, romanii au trait democratia ca pe o noua modalitate de a fi tinuti sub control. In contextul unei vieti economice si culturale dominate de oligopoluri, democratia romaneasca a ultimilor doua decenii nu a fost decat un mod de a ne evacua in virtual, in zona optiunilor lipsite de miza, libertatea.

In contextul unui regim al carui rol e acela de a rescrie democratia intr-un cod (de bare) autoritar, “procesul comunismului” a devenit, in mod deloc suprinzator, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenta, pentru sinecuristi si pentru santaje. In loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevarului istoric si a criteriilor de judecata care ne-ar permite sa fim liberi, “procesul comunismului” a devenit, sub obladuire prezidentiala, parte a algoritmului politic care intretine minciuna si coruptia in Romania. Lichidarea fizica a luptatorilor anticomunisti din anii ‘50 e desavarsita, astazi, de lichidarea discursiva a adevarului pentru care au luptat martirii anticomunisti.  Ambele operatiuni s-au facut prin “decret” de sus si cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricand sa elimine in virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare ca, printre intentiile celor care si-au facut trambulina academica din oasele detinutilor politici, se numara si infiintarea unui “departament” pentru “memoria si nostalgia comunismului”. Nu stiu cum poate un institut public sa “cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu stiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activitati. Si nici in ce scop. Dar stiu ca, atat timp cat va exista in Romania un astfel de “minister al nostalgiei”, e semn clar ca cineva, acolo sus, ne vinde.”

articol original :http://www.ziuaveche.ro/scoala-lui-platon/790-lichidarea-romaniei

Nascut in 1974 la Iasi, poet, eseist, traducator, Mircea Platon este in prezent doctorand in istorie la Ohio State University. Autor, printre altele, al lucrarilor Ortodoxia pe litere (2006) si Cine ne scrie istoria (2007), Mircea Platon este unul dintre cei mai profunzi si originali ganditori conservatori ai momentului.

Cultura, Romania, Suflet, generale, opinii, social